*

Mana mea in mana lui. Ce lucru curios.

She wanted a smile that was meant only for her.

gandind la tine

If I never see you again
I will always carry you
inside
outside

on my fingertips
and at brain edges

and in centers
centers
of what I am
of what remains

- Charles Bukowski

Despre singuratate

Aveam 17 ani si stateam in chirie. Un bloc imens, vechi, cu lift subred si usa metalica, pe arc, o impingeam greoi de cate ori plecam de acasa. Proprietara nu mai locuia in judet, asa ca eram sub supravegherea unei vecine. Locuia sub mine si avea grija de fiecare data cand ma intalnea pe scari sa ma certe ca pasesc zgomotos, ca trantesc usa de la intrare, ca nu imi iau la timp plicurile din cutia postala. O consideram odioasa. Bagacioasa si rea. Pana si aspectul ei era unul acru. Prea inalta parca, un trup uscat in picioare, parul tuns scurt, fata prelunga si barbia ascutita. Ochii caprui nu tradau nicio emotie, niciodata. Nici in zilele frumoase de primavara, nici in preajma sarbatorilor de iarna. Chipul ii era brazdat de riduri adanci, nasul era inconvoiat, iar alunita de la baza lui mi-o aducea si mai aproape de imagine ape care, in copilarie, o aveam despre vrajitoare.

            Cand mi-am pierdut cheia, m-a certat, dar din fericire avea una de rezerva. Ca sa nu astept pe hol cat o cauta, m-a invitat, deloc protocolar, sa intru. Paseam timid, asteptandu-ma parca la panze de paiajen in unghere ascunse, lumina difuza si perdele negre. Spre surprinderea mea, casa era inundata in lumina soarelui, mobila era putina, dar cu rost, amenajata placut, toata in nuante de bej si venghe. Pe masa imensa din sufragerie trona un buchet de frezii galbene, iar pe scaune erau asezate pernite moi, cu ciucuri. Discrepanta dintre aspectul vecinei mele si interiorul casei ei ma bulversa. Imi plimbam ochii de jur imprejur si nu gaseam un punct de sprijin logic. Pana cand, pe un perete, descopar un tablou cu chipul unei fete. M-am apropiat de el, ca magnetizata, asa placut era sa-l privesti. Facuta din profil, imaginea infatisa o tanara cu un par lung, bogat, lasat pe spate, barbia si-o sprijinea in podul palmei stangi, iar privirea o tinea ridicata, tintand parca spre stele. Pe buze avea un zambet retinut, insa in ochi avea o sclipire speciala, visatoare si parca… indragostita? Stiam ca vecina mea nu avusese copii, asa ca mi-am facut curaj si am intrebat-o ce cunostiinta a dumneai e in poza. Ea era.

            Singuratatea urateste. Innegreste sufletul asemeni unei funingini imposibil de sters. Incerci sa o cureti, dar mai rau o intinzi. Si intinezi ce aveai mai frumos in tine. Solitudinea e dorita, e benefica, te ajuta sa te descoperi, sa te accepti, sa te iubesti. Singuratatea insa e letala. Te ucide si ramai totusi in viata. Traiesti, dar esti gol pe dinauntru. Lipseste ceva. Iti lipsesti tu, tie. Lipseste ce era mai important.

(2)

“Cel de-al saptelea vals nici macar nu a aparut. L-am asteptat o saptamana. Dar nu l-am vazut. Si vrei sa-ti spun de ce? Pentru ca nici nu exista! A fost doar o iluzie a perfectiunii. Nu cred in el. Nu am nevoie de niciun val, nici de primele sase, si cu atat mai putin de al saptelea. Prefer versiunea ta: <<Marea e linistita. Oglinda apei straluceste, soarele e orbitor. Nu astept nimic. Toate sunt la locul lor, toate se desfasoara conform planului. Nicio schimbare la orizont. Acalmie totala>>. Asa mai poti sa si traiesti. Sau, in fine, poti sa dormi mai bine macar”.

din nou, despre asteptare (1)

“…stau si privesc spre golful pietros, cu petele sale nisipoase si dantelele albe de sare, inspumate, si mai departe, spre mare si chiar mai departe, pana la linia aceea orizontala care desparte albastrul deschis de albastrul inchis si cerul de apa. Stii cat e de frumos aici? Locul asta pare creat special pentru perechile proaspat indragostite.

            De ce iti scriu? Pentru ca asa am chef. Si pentru ca nu vreau sa astept in tacere cel de-al saptelea val. Da, aici oamenii povestesc despre un al saptelea val care nu vrea sa se onduleze. Primele sase sunt previzibile si echilibrate. Unul il creeaza pe celalalt si tot asa, fiecare se dezvolta din cel dinainte si niciunul nu te ia prin surprindere. Toate pastreaza continuitatea. Sase valuri, indiferent cat de diferite ar parea din departare, sase valuri, pornind spre acelasi tel.

            Dar cu cel de-al saptelea val trebuie sa avem mare grija! Asta e imprevizibil! Mult timp nici nu iese in evident, contribuie la ciclul monoton si se adapteaza in functie de predecesoarele lui. Dar uneori iese din linie. Doar el, cel de-al saptelea val. Pentru ca e nepasator, senin, razvratit, sterge totul in calea lui si remodeleaza totul. Pentru el nu exista “inainte”, ci doar “acum”. Si dupa el, nimic nu mai e la fel. E o schimbare in bine sau in rau, oare? Asta nu pot sa estimeze decat cei care au avut curajul sa se lase prinsi de el, sa dea piept cu el si sa-l indrepte pe un fagas nou.

            Cred ca stau de vreo ora aici, numar valuarile si il urmaresc cu atentie pe cel de-al saptelea. Deocamdata n-a evadat din rand. Dar am rabdare si pot sa astept. Nu renunt sa sper!“

*

Aceasta nu este o postare draguta. N-are nimic de-a face cu beletristica si nici cu florile de mucegai. Sunt ganduri ale unei minti obosite, tresariri ale unui suflet deznadajduit. Literalmente, am capul umflat de plans. Am plans in ultimele saptamani de parca as avea abonament. Am coborat sub orice limita a rabdarii si a stapanirii de sine. Am vrut sa-mi fac rau, crezand ca asa durerea mea va fi inteleasa.

M-am schimbat mult in ultimul an. La inceput, am crezut ca in bine. Am fost mult timp increzatoare si bucuroasa de fagasul pe care viata mea intrase. Zambeam si speram, aveam un cer albastru spre care sa privesc. Eram atat de sigura ca fericirea e aproape de mine, aproape ii simteam vibratia daca intindeam mana. Si m-am grabit sa o intind, cu nazuinta ca a venit si randul meu sa iubesc si sa fiu iubita.

Insa iarna a fost rece si nu doar calendaristic. Rastit mi-a amintit ca fericirea nu este pentru toti si, in niciun caz, pentru mine. Mi-a infipt turturi de gheata direct in inima. Si ea mi-a batut tot mai incet, pana am ajuns sa adorm pe covorul din dormitor, chircita sub tortura placida a respingerii. Aveam cosmaruri, ma trezeam plangand intr-altul. Caci realitatea mi-a devenit de nesuportat.

Nu mai am incredere in oameni fiindca ei m-au facut sa-mi pierd increderea in mine. Aveam prea multa nevoie de o persoana care, in seri ca acestea, sa ma tina in brate si sa-mi spuna ca porcariile care mi se intampla nu sunt din vina mea. Ca totul va fi bine. Iar eu sa inchid ochii si in cap sa-mi rasune mult timp acel “totul va fi bine”, pana prindeam curaj sa sper din nou. Insa mi-a fost refuzata si aceasta sansa. Am fost, din nou, respinsa.

Nu stiu cum e sa insemni ceva pentru o persoana, sa fii prima optiune, primul zambet dimineata si ultimul gand seara. Dar stiu cum e sa fi cunoscut una. Si am sperat, oh, ce om natang!, ca iubirea mea va naste iubire. Era cel mai ascuns dor al meu. Sa apartin cuiva. Sa ma simt dorita, iubita, protejata.

Dar steaua mea e far` de noroc, caci in camera goala rasuna un ecou ce-mi aminteste constant de singuratate. Cerul albastru spre care priveam nu demult e acoperit de nori. Iar eu sunt inchisa intre patru pereti ridicati de el: respingere, teama, iluzie, indiferenta. Nici macar un acoperis sub care sa ma adapostesc nu mi-a lasat, sa ma pot feri de vant, ploaie si ninsorile lui reci. De aceea inca adorm pe covor, ghemuita, nu cumva sa-mi moara de tot inima.

Simplificat

"Nu este usoara cararea zeilor, dar nu uita ca omul poate cuprinde in iubirea sa mai mult decat poate cuprinde in ura sa, caldura se ridica mai mult decat poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decat cel ce este dedesubt, usor se intinde mai mult decat se intinde greul, lumina razbate mai mult decat poate razbate intunericul, puterea care uneste este mai mare decat puterea ce desparte".