Aveam 17 ani si stateam in chirie. Un
bloc imens, vechi, cu lift subred si usa metalica, pe arc, o impingeam greoi de
cate ori plecam de acasa. Proprietara nu mai locuia in judet, asa ca eram sub
supravegherea unei vecine. Locuia sub mine si avea grija de fiecare data cand
ma intalnea pe scari sa ma certe ca pasesc zgomotos, ca trantesc usa de la
intrare, ca nu imi iau la timp plicurile din cutia postala. O consideram
odioasa. Bagacioasa si rea. Pana si aspectul ei era unul acru. Prea inalta
parca, un trup uscat in picioare, parul tuns scurt, fata prelunga si barbia
ascutita. Ochii caprui nu tradau nicio emotie, niciodata. Nici in zilele
frumoase de primavara, nici in preajma sarbatorilor de iarna. Chipul ii era
brazdat de riduri adanci, nasul era inconvoiat, iar alunita de la baza lui mi-o
aducea si mai aproape de imagine ape care, in copilarie, o aveam despre
vrajitoare.
Cand mi-am pierdut cheia, m-a
certat, dar din fericire avea una de rezerva. Ca sa nu astept pe hol cat o
cauta, m-a invitat, deloc protocolar, sa intru. Paseam timid, asteptandu-ma
parca la panze de paiajen in unghere ascunse, lumina difuza si perdele negre.
Spre surprinderea mea, casa era inundata in lumina soarelui, mobila era putina,
dar cu rost, amenajata placut, toata in nuante de bej si venghe. Pe masa imensa
din sufragerie trona un buchet de frezii galbene, iar pe scaune erau asezate
pernite moi, cu ciucuri. Discrepanta dintre aspectul vecinei mele si interiorul
casei ei ma bulversa. Imi plimbam ochii de jur imprejur si nu gaseam un punct
de sprijin logic. Pana cand, pe un perete, descopar un tablou cu chipul unei
fete. M-am apropiat de el, ca magnetizata, asa placut era sa-l privesti. Facuta
din profil, imaginea infatisa o tanara cu un par lung, bogat, lasat pe spate,
barbia si-o sprijinea in podul palmei stangi, iar privirea o tinea ridicata,
tintand parca spre stele. Pe buze avea un zambet retinut, insa in ochi avea o
sclipire speciala, visatoare si parca… indragostita? Stiam ca vecina mea nu
avusese copii, asa ca mi-am facut curaj si am intrebat-o ce cunostiinta a
dumneai e in poza. Ea era.
Singuratatea urateste. Innegreste
sufletul asemeni unei funingini imposibil de sters. Incerci sa o cureti, dar
mai rau o intinzi. Si intinezi ce aveai mai frumos in tine. Solitudinea e
dorita, e benefica, te ajuta sa te descoperi, sa te accepti, sa te iubesti.
Singuratatea insa e letala. Te ucide si ramai totusi in viata. Traiesti, dar
esti gol pe dinauntru. Lipseste ceva. Iti lipsesti tu, tie. Lipseste ce era mai
important.