Trimiteti scrisori şi felicitări prin poştă Crăciunul acesta?

Am mai spus-o şi o repet: nu ştim să trăim vârsta pe care o avem şi încep prin a mă arăta pe mine cu degetul. În tumultul responsabilităţilor zilnice, nu mai am timp de copilul din mine. Dar eu măcar am 21 de ani şi, de bine de rău, mi-am trăit copilăria. Mă înstristează mai mult cei care, în jocul lor de-a maturitatea, îşi pierd inocenţa şi surâsul cristalin; cei care nu au părinţi să vadă cum moare copilăria în pruncii lor; cei care nu ştiu să preţuiască momentul care, o dată pierdut în neant, nu va putea constitui o amintire la care să zâmbeşti peste ani.

Ieri, aşteptând la coadă într-un oficiu poştal oarecare, ascultam amuzată întrebările adresate de către un prichindel doamnei din spatele ghişeului. Ridicat pe vârfuri, se ţinea hotărât de marginea înaltă a tejghelei şi o fixa cu ochii lui mari, sorbindu-i explicaţia despre ce este acela un cod poştal şi dacă, întradevăr, scrisoarea lui va ajunge la destinaţie chiar dacă el nu a ştiut să completeze acea căsuţă de sub adresa destinatarului.  

Îl privesc apoi împăturindu-şi meticulos hârtia pe care avea notată adresa, aşezându-şi pixul pe şnurul prins la gât şi, ridicându-se pentru ultima dată pe vârfuri, îşi luă plicul şi fugi afară, spre cutia roşie, aruncând o singură privire înapoi, cât să-i mulţumească doamnei, strigându-i „sărumâna!” cu glasul lui zburdalnic.

Mă întreb, oare, câţi dintre noi mai trimitem scrisori şi felicitări prin poştă Crăciunul acesta? Câţi ne mai oferim răgazul de a aşterne pe hârtie câteva rânduri de gânduri bune, de sincere urări? Mie una îmi pare rău că nu mai fac asta, fiindcă obişnuiam să mă identific cu acel băieţel, obişnuiam să corepondez cu copii din toată ţara, iar Crăciunul era una dintre ocaziile când poştăriţa îmi lăsa la poartă teancuri de scrisori, iar eu, după ce le citeam şi reciteam pe fiecare, aşezam felicitările colorate sub brad, privindu-le pe rând, gândindu-mă că primesc astfel în casa mea prietenii copilăriei mele.