Am fost naiva sa cred ca, refuzand sa
mai scriu, voi fi mai puternica. Ca daca nu-mi las anumite ganduri sa prinda
glas, ele se vor stinge intr-un final. Dar ce foc nu lasa urme? Cel sacru, cel
demonic, cel uman – toate ard. Arsurile sunt rani dureroase. Multe dintre ele
nu se cauterizeaza.
Am fost naiva sa cred ca, iubind, voi fi
la randul meu iubita. Am framantat cu mainile goale gand dupa gand si dor dupa
dor si le-am cladit drept caramizi intr-un templu al iubirii. Dar prea multa
iubire te-a departat de mine, ridicandu-te spre inalt. Jos, furnicile tropaie
amarate cu ochii la stele si plang dupa paiete de foc. Tu nu vezi durerea din
ochii mei pentru ca… refuzi sa ii vezi.
Am fost naiva sa cred ca, luptand pentru
ceea ce-mi doresc, voi dobandi. Pana si Napoleon a fost invins la Waterloo, ce
sanse aveam eu in fata inimii tale implacabile? In dragoste e ca si in razboi:
vai de cei invinsi!
Am fost naiva sa cred ca, daca am
supravietuit o data, voi razbi mereu. Ca imi voi zgaria genunchii la fiecare
cazatura, dar ca ma voi ridica si-mi voi continua drumul, ca un incas ratacit
in timp, manat de o forta invizibila prin Valea Lacrimilor. El indura tot in
drumul sau spre munte, spre ruinele templului distrus. Nu-i pasa, stie ca la
rasaritul soarelui, mormanul de ruine se transforma si-si recapata stralucirea
pe care sufletul lui o reclama. Acolo, pe treptele sinagogii, aproape de zeii
sai, isi va ingrijii ranile.
Si sunt in continuare naiva…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu