Am să vă spun o poveste. Odată,
nu demult însă, trăia o fată neînsemnată, într-un oraş neînsemnat, care ducea o
viaţă neînsemnată. Atât de neînsemnată încât nici zilele nu se diferenţiau una
de alta, ci se scurgeau anost, ca printr-un xerox existenţial. Se trezea în
zori ştiind deja ce are de făcut, iar seara nu adormea până când nu izbăvea
treaba. Şi nu, nu o chema Cenuşăreasa, viaţa ei nu avea să se schimbe şi nici
nu va întâlni vreun prinţ. Nu îi era uşor, dar nici nu se plângea. Se încuraja
promiţându-şi că nu va fi asa întotdeauna, că vor veni şi zile bune. Şi continua
să muncească, noapte şi zi. Aţi crede că fata noastră este un robot, dar nu, ea
doar părea unul. În sufletul ei nutrea speranţa că va sosi o zi altfel. O zi în
care se va rupe de responsabilităţi ca un ocnaş de lanţurile de la picioare şi
va alerga să-şi împlinească visurile. Sau visele, căci fata despre care vă
vorbeam visa adesea cu ochii deschişi.
Dar timpul trecea implacabil, cum îi e şi firea, iar
marea evadare nu se ivea nici măcar la orizont. Atât de prinsă în povarnica-i
soartă, fata uita adesea chiar să mai privească orizontul. Şi ce frumos,
albastru şi înalt era! Se minţea că o să vină şi acea zi, că acum trebuie să
aibă grijă de ceilalţi, să fie cuminte, să nu supere pe nimeni şi să-şi termine
treaba la timp, zi după zi.
O voce lăuntrică o mustra uneori: „pleacă! Nu privi
înapoi! Fugi, pentru tine!”, dar închidea strâns ochii... „mai întâi munca,
ceilalţi, trebuie să am grijă, să fie totul bine!” se răstea ea vocii şi
aceasta ofta, stăruind ...”dar de tine cine are grijă?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu