Episodul 25

            Semnificaţia unui sărut stă pe buzele celui care îl poartă. Deşi raţiunea îi striga mut să se depărteze de el, Maria continua să accepte fiecare întâlnire pe care Ştefan i-o propunea. Procesul se terminase şi el de luni, iar apartamentul bunicii sale, intrat acum în posesia tinerei, fusese transformat în locul lor de întâlnire. Se îndrăgostise de acest bărbat deşi ştia că nu avea nici un drept să facă asta. În faţa tuturor îl trata cu „dumneavoastră” şi nu îndrăznea să ridice privirea, dar după ce uşa apartamentului se închidea în urma lor, i se arunca în braţe ca o ibovnică supusă, nerăbdătoare să-l alinte. Sărutul lui o arunca pe marginea prăpastiei dintre iad şi rai, era deopotrivă fericirea şi condamnarea ei. Numai gândul că părinţii ar putea afla că s-a încurcat cu un bărbat însurat o îngrozea. Şi mai era şi familia lui Ştefan… soţia lui… băieţelul lui…

            Maria se smulse cu greu din gânduri într-o realitate şi mai dureroasă. Pe holul lung şi ţipător de alb rămăsese iar singure. Încercă să-i zâmbească Aurei, dar muşchii feţei refuzau parcă să reacţioneze. Aceasta îi rezemă capul de umărul ei şi o mângâie pe păr, ca pe un copil.

-          Cumva, într-un final, totul va fi bine, vei vedea…

Vorbele prietenei sale păreau ca un ecou îndepărtat, un vis frumos irealizabil. Cum să mai fie vreodată bine ştiind că şi-a ucis copilul? Închise iar ochii, căutând printre amintiri un semn, un răspuns.

-        Ce am făcut Doamneeeeee, ce am făcuuuut? Umplu dintr-o dată încăperea strigătele disperate ale fetei. Sprijinită de corpul uscăţiv  al asistentei părea mai degrabă că se agaţă neputincioasă de aceasta pentru a nu se prăbuşi. Îşi făcu apariţia şi iubitul ei, care îi prinse mainile pentru a nu-l mai lovi. Desfigurată de groază, ea se zbătea şi îi reproşa moartea bebeluşului lor.

-        Eşti un animal, te urăsc! E vina ta!!! Îi striga ea cu ochii în lacrimi. L-am simţit când l-au rupt din mine, cum i se scurgea viaţa din el! Bestie! Noi l-am ucis, te urăsc!

-        Condu-o în sala cu paturi şi aşteptaţi-mă acolo. Am să vin să îi administrez un calmant.

Dar tânăra nu  se lăsa dusă cu uşurinţă, continua să strige şi să lovească pe cel pe care părea să-l adore la venire. Nu blestemele ei erau înfricoşătoare, ci privirea ei transfigurată, goală, care nu amintea deloc de adolescenta plină de viaţă şi naivă, care intrase în policlinică în urmă cu nici două ore.

Aparent liniştea se aşternea din nou. Era doar ceva exterior. Mintea Mariei lucra febril şi îşi auzea inima bătând  parcă în urechi. Inima ei sau inima bebeluşului ei nenăscut? Şi ea îl ura pe Ştefan pentru că o împinsese să facă asta, pentru că o ameninţase că o va distruge dacă păstrează copilul. Dar oare ce putea fi mai crud decât să poarte toată viaţa crucea acestui păcat capital? Avea să fie un suflet mort într-un corp viu, hărţuită de crima comisă şi de bătăile inimii bebeluşului ei, ce aveau să-i răsune mereu în urechi.

-          - Aura, hai să mergem, şoptii ea.

Citea nedumerirea pe chipul prietenei sale şi înainte să îi formuleze întrebarea, continuă pe un ton mai ferm.

-          - Să plecăm de aici, acum!

-         -  Eşti sigură? Verifică Aura cu un amestec de îndoială şi speranţă. Eşti sigură că asta îţi doreşti?

      -  Da! Îmi vreau copilul, orice ar urma!

Aura ar fi vrut să strige de bucurie, să ţopăie victorioasă în faţa acestor pereţi albi, prevestitori de moarte. Îşi îmbrăţişă strâns prietena şi se grăbi la cuier după haine.

- Hai să fugim până nu ne vede cineva! mai îndemnă ea pe un ton complice.

Se opriră apoi în acelaşi parc din drumul lor spre casă. Maria privea zâmbind cerul înalt.

-Mereu acelaşi, dar astăzi parcă mai frumos. 

-  Ai făcut ceea ce trebuia! O încurajă Aura, ridicându-şi la rândul ei privirea.

- Crezi?

- Sunt sigură! Iar de acum, nu te vei mai simţi nicicând singură!

Episodul 24

Maria privea absentă jocul ştergătoarelor şi  lupta lor inutilă de a opri fulgii de nea în a se aşeza pe parbriz. De fapt, dincolo de ei, tânăra privea silueta bărbatului ce cumpăra flori. Probabil era încă un cadou în plus pentru soţia lui. Oftă dezamăgită, fapt ce o scoase din reverie. De ce o afecta acest lucru? Dar nu avu timp să-şi analizeze emoţiile, că Ştefan deschise portiera din spate pentru a aşeza florile pe banchetă. Apoi, frecându-şi palmele îngheţate, îşi reluă locul din dreapta ei.

-          Şi ce ziceai de băieţii ăia?

-          Care băieţi? Întrebă Maria, neluându-şi privirea de la drum.

-          E, hai. Minţi lupul bătrân?trebuie să existe un băiat care să-ţi tulbure gândul, care sî fie explicaţia privirilor tale visătoare pe care adesea  ţi le surprind.

Maria simţii cum obrajii îi luară foc şi, încleştându-şi degetele pe volan, încercă să pară convingătoare:

-          Am preferat să mă concentrez asupra studiilor. Nu există nimeni la care să mă gândesc, Vi se pare … râsul lui îi întrerupse pleodaria.

-          Maria, priveşte-mă.

-          Drumul este acoperit de polei, trebuie să fiu atentă…

-          Maria, priveşte-mă am zis, îşi repetă el rugămintea pe un ton schimbat, calm şi cald.

Tânăra îl privi surprinsă. Nici nu băgase de seamă când în braţele lui apăru un buchet de frezii albe.

-          Ce înseamnă asta?

-          Opreşte maşina şi am să îţi explic.

Ea scutură energic capul în semn de refuz şi continuă să privească drumul. Nu putea să gândească. Nu voia să gândească! Câteva minute conduse în tăcere. Într-un final, respiraţia părea să-i revină la normal.

-          Imi cer scuze pentru reacţia mea nesăbuită. Vă mulţumesc pentru gestul frumos de Moş Neculae… eu… eu nu mă aşteptam să primesc ceva, cu atât mai puţin din partea dumneavoastră. Probabil aţi cumpărat flori pentru toate femeile din familie, eu…

-          Nu – fu răspunsul lui pe cât de scurt, pe atât de cuprinzător.

-          Nu?

-          Maria, opreşte maşina să putem discuta, îi vorbi el din nou cu acel ton cald, profund şi îşi aşeză mâna acoperind-o pe a ei, pe volan, simţindu-i tremurul abia stăpânit. În faţa acestui gest, orice obiecţie logică pe care Maria încerca să si-o construiască în minte era sortită pieirii asemenea fulgilor de nea căzuţi pe parbriz.

Viră stânga şi oprii maşina la un capăt de stradă, lăsând tăcerea şi semi întunericul să se aştearnă între ei. Îi fu necesare câteva momente lungi să-şi facă curaj să-l privească. Cand a vrut sa deschidă gura să îşi repete întrebarea, buzele i-au fost strivite cu un sărut. Şi apoi altul. Şi încă unul. Lacom. Grăbit să o posede, gura lui i se deschise peste a ei, îndemnând-o să facă acelaşi lucru. O cerceta pasional, gustând-o aproape violent. Când amândoi simţiră că rămân fără aer, încetinii freamătul nebun şi el îşi plimbă buzele peste ale ei, sărutându-i-le pe rând, coborând apoi spre obraji, pe bărbie, pe lungimea fină a gâtului ei, ajungând la linia decolteului. Realizând asta, Maria se trase de lângă el, aproape strigând:

-          Nu!  Şi îşi întoarse privirea pentru a-şi ascunde lacrimile…

Episodul 23

Uşa deschisă brusc îi întrerupse pentru moment gândurile. Înăuntru intră o fată ce părea să nu aibă mai mult de 18 ani, de mâna unui tip mai scund ca ea, dubios. Îmbrăcat într-un trening considerabil prea larg pentru el, acesta le privea insistent pe cele două, trăgând alene dintr-o ţigară. O asistentă bătrână, cu trupul uscăţiv, îşi făcu şi ea apariţia din dosul unei uşi şi, tranversând grăbită holul, atenţionă:
- Tinere, stinge imediat ţigara! Suntem într-o clinică, pentru numele lui Dumnezeu! Şi tu, domnişoară, schimbă-te. Domnul doctor te va primi în câteva minute. Aceasta chicoti şi sărutându-şi iubitul ostentativ, se supuse indicaţiilor.
Aura nu o putea înţelege. Cum putea fi atât de senină într-un astfel de moment? Părea inconştientă de ceea ce urma să facă în doar câteva minute... să ucidă! Fata se întoarse pe hol zâmbind şi se aseză pe scaunul din faţa Aurei.
-Nu îţi e teamă? O întrebă aceasta neputându-se stăpâni.
-Mie? Oh, nu... iubi mi-a explicat că nu e aşa greu precum pare, nu voi simţi mai nimic, îmi vor face dintr-aia... cum îi zice... anextezie... mărturisi ea complice.
Ignorandu-i greseala, Aura continua:
-Ştiu, dar totuşi... există riscuri....
-Iubi a zis că totul va fi bine, o întrerupse fata ofensată brusc de insistenţele ei şi, ca o dovadă, se încolăci de braţul acestuia.
Aura renunţă la a mai adăuga ceva, deşi era revoltată şi sigură ca acest „iubi” pitic, îmbrăcat în stilul străzii, cu hainele-i prea mari şi privirea plictisită, nu ştia în definitiv nimic. Privi descumpănită în jur, la pereţii muţi. Câte poveşti triste ar putea spune ei. Câtă durere au simţit din partea celor neajunse mame. Disperare. Teamă. Căinţă. Sau poate nepăsare. Inconştienţă. Eliberare...? Îşi întoarse privirea spre Maria, dar aceasta avea ochii aţintiţi spre fereastră, la fulgii mari de nea.
Cu fulgi mari şi deşi ningea şi în acea seară de Moş Neculae. Tocmai avusese înfăţişare la procesul intentat de una dintre surorile mamei şi soţul acesteia, care atacau testamentul bunicii. Era obosită. Nu îi plăceau certurile iscate în familie parcă tocmai din cauza ei. Mersese singură la tribunal, părinţii ei considerând-o destul de mare pentru a se descurca de una singură în această luptă. Ieşi din sala de judecată cu paşi grăbiţi, nerăbdătoare să plece din acel loc.
-Maria, aşteaptă!
Întoarse capul surprinsă:
-Mergi spre casă?
-Ahm, da... Da, bineînţeles. Vă pot ajuta cu ceva?
-Vine cineva să te ia? Tatăl tău sau poate... vreun iubit?
-Nu, nimeni, răspunse ea scurt.Voi merge pe jos până acasă. Îi plăcea să meargă singură, să îşi piardă gândurile pe străzi, să vadă luminile colorate ale oraşului. O linişteau.
-Cum?Nici nu se discută. Te voi conduce până acasă. Străzile nu sunt un loc sigur pentru o domnişoară ca tine, mai ales după lăsarea întunericului.
-Dar...
-Obiecţia se respinge! Zâmbii acesta larg şi Maria îi privi dezarmată cele două gropiţe ce luau naştere în obrajii lui atunci când zâmbea. Ştia că trebuie să aibă în jur de 40 de ani, dar trebuia să recunoască că nu îşi arăta vârsta. Era un bărbat prezentabil. Purta întotdeauna costume de culoare închisă, de croială fină, ce-i evidenţia umerii laţi. Mereu proaspăt ras, tunsoarea impecabilă, părea că vine la tribunal direct de la frizer.
-Vrei să conduci?
-Eu? Verifică aceasta privind Range Roverul sport din parcare.
-Da, tu. Sunt obosit rău astăzi. A fost o zi lungă. Şi n-aş vrea să-ţi pun siguranţa în pericol din cauza oboselii mele, mai argumentă acesta făcându-i cu ochiul.
Maria simţii cum roşeşte sub privirea lui caldă. Uneori, în prezenţa lui, rămânea ca hipnotizată minute în şir. Chiar şi în sala de judecată, urmărindu-l ţinându-şi prelegerile, atât de convins şi stăpân pe situaţie, emana putere şi o forţă de care era în mod inexplicabil atrasă.