M-am lepadat de tine, tu oare ce-ai simtit?

Întâia oară am citit despre el. Încercam să-mi imaginez ostaşi obosiţi, răniţi sub zidurile lui reci; sau ostaşi viteji, luptând pentru ţară sub zidurile lui protectoare. Mi-l închipuiam măreţ, cu turnuri avântate falnic spre linia orizontului, dominând peisajul, făcându-se remarcat de dincolo de pădurea de brazi ce-l înlănţuia, parcă încercând să-l ascundă. Zadarnic. Atemporal, sub zidurile lui istoria se scria, romancieri se inspirau, iubiri se consumau, dar el rămânea pasiv, scrutând placid existenţa noastră efemeră. Citeam „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi încercam să văd prin ochii lucizi ai lui Gheorghidiu o lume necunoscută mie.

Legendă şi istorie, fantezie şi concret, toate s-au împletit într-o zi însorită de aprilie când, ridicându-mi privirea cercetător, am rămas pentru câteva momente în aşteptare. Încercam să-l recunosc, era el asemenea închipuirilor mele?

Veritabilă cetate medievală, Castelul păstra multe elemente ale arhitecturii gotice, care-i confereau un iz tenebros, obscur, dar fascinant deopotrivă. I-am urcat scările timid, atentă pe unde îmi port paşii, conştientă fiind că şterg astfel urme ale unei lumi de mult apuse. Şapte secole sprijinite pe zeci de trepte şi iată-l acum statornic, deschizându-şi uşile din lemn masiv în faţa mea…

Oh, aş reveni la tine oricând, de mii de ori, şi tot n-aş putea să-ţi aflu taina. Ţi-aş alerga pe coridoare, râzând strident să te trezesc. Aş bântui prin odăi, pândind prin unghere vreun freamăt nelumesc. Apoi, sleită de puteri aş reveni în curtea ta interioară, cerându-ţi ocrotire, căci zidurile tale ştiu că mă vor ascunde privirilor trecutului meu. Dar tu mă vei privi neînduplecat, ca pe o altă copilă cu părul despletit ce la fel te-a mai rugat. Mă vei alunga hain, târându-mă pe lespedea rece. Îndârjită, m-aş răzvrăti şi eu, alergând spre „fântâna suspinelor” şi adâncindu-mi până la cot mâinile în apa cristalină. Aş bea cu nesaţ din căuşul palmelor mele, aş bea încă o dată şi apa mi-ar curge pe faţă, pe trup, spre pământ. S-ar întoarce la tine, în neagra glie, iar gâtul m-ar arde în timp ce sufletul ar tremura cu spasme, s-ar răzvrăti pierdut.

Târziu, sub răgazul nopţii, învelită în ziduri de cetate, aş adormi plângând tacit.

M-am lepădat de tine, tu oare ce-ai simţit?

Dacă tot plouă... ceva cu (altfel de) apă

Un loc magic. Altfel nu ştia cum să-l descrie. Apa cădea în cascade leneşe, de pe o stâncă acoperită cu muşchi pe o alta, pentru a se opri într-un bazin umbrit de copaci. Nu exista nimic care să tulbure linişte acelui loc. Se dezbrăcă imediat, apoi se aşeză pe una dintre stânci, încercând apa limpede cu degetul de la picior. Era plăcută şi caldă. Privi în jur pentru a se asigura că nu vine nimeni şi se lăsă să alunece în apă până la bărbie, cu un oftat de fericire. 

 

…

            Când auzi o piatră rostogolindu-se, Laura tresări şi privi în jur cu un aer neliniştit. Văzând pe neaşteptate o siluetă înaltă care se contura pe albastrul cerului, crezu că inima va înceta să-i bată. Clipi neputincioasă în faţa soarelui şi nu putu să distingă trăsăturile intrusului. Speriată, îşi strânse braţele în jurul bustului.

- Ce faci aici, Laura?

            Recunoscând vocea lui Bogdan, se simţi uşurată, chiar dacă tonul vocii lui nu prevestea nimic bun. Se lăsă din nou să alunece în apa caldă, pentru a-şi ascunde goliciunea.

- Nostimă întrebare… mă scald!replică ea.

- Frumos spectacol…pot să mă alătur? O intrebă fără să-şi ia ochii de la ea.

            Laura îşi ţinu respiraţia timp de câteva secunde, apoi murmură:

- Nu văd cum te-aş putea impiedica!

      Îl văzu descheindu-şi cămaşa, apoi scoţându-şi hainele… când Bogdan înaintă, simţi valuri mici venind să se spargă de pieptul său, în timp ce suprafaţa apei tremura timid. Se întoarse pentru a-şi masca tulburarea. Aproape imediat, simţi mâinile lui Bogdan pe umerii săi, trăgând-o spre el. Îşi aplecă instinctiv capul într-o parte, lăsându-şi ceafa pradă sărutărilor lui. Se apropie şi mai mult de trupul lui, mărturisindu-i tacit dorinţa ce-i cuprindea simţurile. 

Împăcarea

Gabriel îşi scoase sacoul deja şi îşi descheia meticulos nasturii cămăşii. Ioana îşi umezi buzele, nervoasă, încercând să nu bage de seamă abilitatea degetelor lui lungi şi puternice. Cămaşa se desfăcu într-un final, scotând la iveală un piept musculos, acoperit de un păr negru şi creţ şi nu se putu abţine să nu se întrebe cum ar fi fost să-şi cufunde degetele prin el.

Făcu un pas înainte, iar ea se dădu înapoi cu prudenţă.

- Când eşti indecisă, te poţi lăsa în voia legilor naturii, spuse el molatic.

            Ioana nu mai avea unde să se retragă. Patul, cu atracţiile sale, îi atinsese picioarele. O trase la piept şi îşi coborî capul pentru a-i adulmeca gâtul.

- Putem continua disputa, însă, până la final, zise el sărutându-i gâtul şi apoi aşezându-şi buzele peste ale ei, vei pierde.

            Un geamăt înnăbuşit îi confirmă spusele. Sărutul lui apăsat şi lacom o făcu parcă să-şi piardă puterile. Îl luă de gât pentru a se ţine şi, drept mulţumire, îşi arcui trupul, lipindu-se de partea lui frontală.

- Hmm, ce bine e…

            Cuprinzându-i şoldurile, o trase şi mai mult spre el.

- Te doresc!

            Fără a putea articula vreun cuvânt, cu răsuflarea tăiată, Ioana încuviinţă.

            În întuneric se auzeau şoaptele buzelor care se căutau, ale pielii lor care se frecau de aşternuturile mătăsoase… 

Eşti cheia gândurilor mele...

Mi-e greu când nu îţi pot vorbi,
Când sufletul meu te strigă, iar tu rămâi surd.
Aş vrea să plâng - e un gând nătâng,
Aş vrea să strig - să te cuprind,
Aş vrea să te păstrez - dar te las să pleci...
Rămân singură între întrebări seci.
Nici tu nu ai răspuns la ele,
La toate întrebările mele.
Nici eu nu ştiu a le şoptii,
Mi-e plină inima de contradicţii.
Mi-e dor să mă ascund în ploaie,
Să-mi stingă sufletul de paie.
Mi-e dor de tine să-mi şopteşti
Că n-ai să mă părăseşti.
Dar nu şopteşti şi n-ai şoptit,
În al tău gând eşti neclintit.
Nici nu mă iubeşti pe mine,
Are sufletul cine să-ţi aline.
Mă doare că vrei să mă răneşti,
Că vechi răni îmi adânceşti.
Şi ştii că mă mistui în tăcere,
Eşti cheia gândurilor mele...

Episodul 25

            Semnificaţia unui sărut stă pe buzele celui care îl poartă. Deşi raţiunea îi striga mut să se depărteze de el, Maria continua să accepte fiecare întâlnire pe care Ştefan i-o propunea. Procesul se terminase şi el de luni, iar apartamentul bunicii sale, intrat acum în posesia tinerei, fusese transformat în locul lor de întâlnire. Se îndrăgostise de acest bărbat deşi ştia că nu avea nici un drept să facă asta. În faţa tuturor îl trata cu „dumneavoastră” şi nu îndrăznea să ridice privirea, dar după ce uşa apartamentului se închidea în urma lor, i se arunca în braţe ca o ibovnică supusă, nerăbdătoare să-l alinte. Sărutul lui o arunca pe marginea prăpastiei dintre iad şi rai, era deopotrivă fericirea şi condamnarea ei. Numai gândul că părinţii ar putea afla că s-a încurcat cu un bărbat însurat o îngrozea. Şi mai era şi familia lui Ştefan… soţia lui… băieţelul lui…

            Maria se smulse cu greu din gânduri într-o realitate şi mai dureroasă. Pe holul lung şi ţipător de alb rămăsese iar singure. Încercă să-i zâmbească Aurei, dar muşchii feţei refuzau parcă să reacţioneze. Aceasta îi rezemă capul de umărul ei şi o mângâie pe păr, ca pe un copil.

-          Cumva, într-un final, totul va fi bine, vei vedea…

Vorbele prietenei sale păreau ca un ecou îndepărtat, un vis frumos irealizabil. Cum să mai fie vreodată bine ştiind că şi-a ucis copilul? Închise iar ochii, căutând printre amintiri un semn, un răspuns.

-        Ce am făcut Doamneeeeee, ce am făcuuuut? Umplu dintr-o dată încăperea strigătele disperate ale fetei. Sprijinită de corpul uscăţiv  al asistentei părea mai degrabă că se agaţă neputincioasă de aceasta pentru a nu se prăbuşi. Îşi făcu apariţia şi iubitul ei, care îi prinse mainile pentru a nu-l mai lovi. Desfigurată de groază, ea se zbătea şi îi reproşa moartea bebeluşului lor.

-        Eşti un animal, te urăsc! E vina ta!!! Îi striga ea cu ochii în lacrimi. L-am simţit când l-au rupt din mine, cum i se scurgea viaţa din el! Bestie! Noi l-am ucis, te urăsc!

-        Condu-o în sala cu paturi şi aşteptaţi-mă acolo. Am să vin să îi administrez un calmant.

Dar tânăra nu  se lăsa dusă cu uşurinţă, continua să strige şi să lovească pe cel pe care părea să-l adore la venire. Nu blestemele ei erau înfricoşătoare, ci privirea ei transfigurată, goală, care nu amintea deloc de adolescenta plină de viaţă şi naivă, care intrase în policlinică în urmă cu nici două ore.

Aparent liniştea se aşternea din nou. Era doar ceva exterior. Mintea Mariei lucra febril şi îşi auzea inima bătând  parcă în urechi. Inima ei sau inima bebeluşului ei nenăscut? Şi ea îl ura pe Ştefan pentru că o împinsese să facă asta, pentru că o ameninţase că o va distruge dacă păstrează copilul. Dar oare ce putea fi mai crud decât să poarte toată viaţa crucea acestui păcat capital? Avea să fie un suflet mort într-un corp viu, hărţuită de crima comisă şi de bătăile inimii bebeluşului ei, ce aveau să-i răsune mereu în urechi.

-          - Aura, hai să mergem, şoptii ea.

Citea nedumerirea pe chipul prietenei sale şi înainte să îi formuleze întrebarea, continuă pe un ton mai ferm.

-          - Să plecăm de aici, acum!

-         -  Eşti sigură? Verifică Aura cu un amestec de îndoială şi speranţă. Eşti sigură că asta îţi doreşti?

      -  Da! Îmi vreau copilul, orice ar urma!

Aura ar fi vrut să strige de bucurie, să ţopăie victorioasă în faţa acestor pereţi albi, prevestitori de moarte. Îşi îmbrăţişă strâns prietena şi se grăbi la cuier după haine.

- Hai să fugim până nu ne vede cineva! mai îndemnă ea pe un ton complice.

Se opriră apoi în acelaşi parc din drumul lor spre casă. Maria privea zâmbind cerul înalt.

-Mereu acelaşi, dar astăzi parcă mai frumos. 

-  Ai făcut ceea ce trebuia! O încurajă Aura, ridicându-şi la rândul ei privirea.

- Crezi?

- Sunt sigură! Iar de acum, nu te vei mai simţi nicicând singură!

Pentru femeile singure... :))

Venind mai aproape, el îi cuprinse faţa în palme, mângâindu-i obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. Continuă să îi mângâie cu mişcări domoale, repetate, până când ea închise ochii, lăsându-se în voia atingerii lui. Era vis? Părea aievea… îi simţea respiraţia sacadată pe piele, degetele lui lăsau urme de foc pe unde treceau. Ei însăşi îi venea greu să-şi păstreze respiraţia, şi-o pierdea în aşteptare… Îşi ridică faţa spre el, instinctiv. El îşi plecă apoi capul şi îşi plimbă buzele peste ale sale, gustându-le dulceaţa pe rând, încet, cercetător. Îi muşcă buza inferioară, iar ea îi răspunse cu un geamăt. Sărutul lui deveni ferm şi gura i se deschise pe buzele ei, îndemnându-le să facă acelaşi lucru. Ea îl ascultă şi dansul respiraţiilor întreteiate reîncepu mai intens, posesiv. Circuitul se închise…

In ritmul asta o sa imi schimb numele in Sandra Crina Brown. :))

Episodul 23

Uşa deschisă brusc îi întrerupse pentru moment gândurile. Înăuntru intră o fată ce părea să nu aibă mai mult de 18 ani, de mâna unui tip mai scund ca ea, dubios. Îmbrăcat într-un trening considerabil prea larg pentru el, acesta le privea insistent pe cele două, trăgând alene dintr-o ţigară. O asistentă bătrână, cu trupul uscăţiv, îşi făcu şi ea apariţia din dosul unei uşi şi, tranversând grăbită holul, atenţionă:
- Tinere, stinge imediat ţigara! Suntem într-o clinică, pentru numele lui Dumnezeu! Şi tu, domnişoară, schimbă-te. Domnul doctor te va primi în câteva minute. Aceasta chicoti şi sărutându-şi iubitul ostentativ, se supuse indicaţiilor.
Aura nu o putea înţelege. Cum putea fi atât de senină într-un astfel de moment? Părea inconştientă de ceea ce urma să facă în doar câteva minute... să ucidă! Fata se întoarse pe hol zâmbind şi se aseză pe scaunul din faţa Aurei.
-Nu îţi e teamă? O întrebă aceasta neputându-se stăpâni.
-Mie? Oh, nu... iubi mi-a explicat că nu e aşa greu precum pare, nu voi simţi mai nimic, îmi vor face dintr-aia... cum îi zice... anextezie... mărturisi ea complice.
Ignorandu-i greseala, Aura continua:
-Ştiu, dar totuşi... există riscuri....
-Iubi a zis că totul va fi bine, o întrerupse fata ofensată brusc de insistenţele ei şi, ca o dovadă, se încolăci de braţul acestuia.
Aura renunţă la a mai adăuga ceva, deşi era revoltată şi sigură ca acest „iubi” pitic, îmbrăcat în stilul străzii, cu hainele-i prea mari şi privirea plictisită, nu ştia în definitiv nimic. Privi descumpănită în jur, la pereţii muţi. Câte poveşti triste ar putea spune ei. Câtă durere au simţit din partea celor neajunse mame. Disperare. Teamă. Căinţă. Sau poate nepăsare. Inconştienţă. Eliberare...? Îşi întoarse privirea spre Maria, dar aceasta avea ochii aţintiţi spre fereastră, la fulgii mari de nea.
Cu fulgi mari şi deşi ningea şi în acea seară de Moş Neculae. Tocmai avusese înfăţişare la procesul intentat de una dintre surorile mamei şi soţul acesteia, care atacau testamentul bunicii. Era obosită. Nu îi plăceau certurile iscate în familie parcă tocmai din cauza ei. Mersese singură la tribunal, părinţii ei considerând-o destul de mare pentru a se descurca de una singură în această luptă. Ieşi din sala de judecată cu paşi grăbiţi, nerăbdătoare să plece din acel loc.
-Maria, aşteaptă!
Întoarse capul surprinsă:
-Mergi spre casă?
-Ahm, da... Da, bineînţeles. Vă pot ajuta cu ceva?
-Vine cineva să te ia? Tatăl tău sau poate... vreun iubit?
-Nu, nimeni, răspunse ea scurt.Voi merge pe jos până acasă. Îi plăcea să meargă singură, să îşi piardă gândurile pe străzi, să vadă luminile colorate ale oraşului. O linişteau.
-Cum?Nici nu se discută. Te voi conduce până acasă. Străzile nu sunt un loc sigur pentru o domnişoară ca tine, mai ales după lăsarea întunericului.
-Dar...
-Obiecţia se respinge! Zâmbii acesta larg şi Maria îi privi dezarmată cele două gropiţe ce luau naştere în obrajii lui atunci când zâmbea. Ştia că trebuie să aibă în jur de 40 de ani, dar trebuia să recunoască că nu îşi arăta vârsta. Era un bărbat prezentabil. Purta întotdeauna costume de culoare închisă, de croială fină, ce-i evidenţia umerii laţi. Mereu proaspăt ras, tunsoarea impecabilă, părea că vine la tribunal direct de la frizer.
-Vrei să conduci?
-Eu? Verifică aceasta privind Range Roverul sport din parcare.
-Da, tu. Sunt obosit rău astăzi. A fost o zi lungă. Şi n-aş vrea să-ţi pun siguranţa în pericol din cauza oboselii mele, mai argumentă acesta făcându-i cu ochiul.
Maria simţii cum roşeşte sub privirea lui caldă. Uneori, în prezenţa lui, rămânea ca hipnotizată minute în şir. Chiar şi în sala de judecată, urmărindu-l ţinându-şi prelegerile, atât de convins şi stăpân pe situaţie, emana putere şi o forţă de care era în mod inexplicabil atrasă.

Episodul 22 (pentru a-l intelege, recititi episodul 21)

- Nu înţeleg...
- ... Ştefan Istrate este un bărbat respectat în acest oraş, continuă Maria firul amintirilor, ignorând întreruperea prietenei sale. Tatăl său, fondatorul celui mai mare şi de succes cabinet de avocatură din această parte a ţării, a devenit asemeni unei embleme, imaginea acestui oraş. Fratele său, Silviu, este avocat şi profesor universitar în drept juridic. Iar Ştefan – se oprii ea venindu-i greu să-i pronunţe numele – Ştefan este membru al Baroului Bucureşti şi administratorul propriei afaceri de imobiliare. Are 42 de ani, e căsătorit de 12, are un băiat de 10 ani şi... Maria nu mai putu continua. Lacrimi amare i se prelingeau pe obraji, înnecând-o. Plângea în tăcere, cu capul plecat. Într-un târziu, Aura înţelese:
- Ştefan Istrate este tatăl copilului tău, nu e aşa? Doamne, Maria!
- Nu mă judeca, te implor. Nu şi tu, ar fi prea mult!
       Aura îşi îmbrăţişă strâns prietena, legănând-o uşor. Nu o putea judeca, nu avea niciun drept. Nu putea înţelege cum lăsase Maria lucrurile să degenereze în aşa ceva, însă aflase că uneori dragostea putea fi înşelătoare. Oarbă. Ucigaşă? Căci pruncul Mariei, deşi zlămisit din iubire, avea să fie ucis de normele rigide ale unei societăţi care i-ar fi decis destinul din prima clipă a existenţei sale: un bastard marginalizat, născut în păcat, condamnat să plătească păcatele morale ale părinţilor lui.

Dintr-o mare de albastru ...

Poezia zilei, pentru simplul fapt ca cerul e senin si ... albastru!


Dintr-o mare de albastru
Clipele aduc la mal
Amintirile unui sihastru
Amăgit de primul val.

Primul val, prima iubire
Mă gândesc că ţi-ar fi greu
Pentru o dulce amăgire
Să te pui în locul meu!

Locul meu, locul oricui
Cine n-a iubit pe lume
Şi-a crezut doi ochi căprui,
Făr de stea şi făr de nume?

Acum, chipul să i-l uit aş vrea
Căci iubirea nu mai este
Şi din tot ce-mi promitea
A rămas doar o poveste...

În culori ...

Îmi vine greu să cred că se împlinesc doi ani de când am scris aceste versuri. Ce diferit stau lucrurile acum! Adevărat se spune, timpul poate schimba multe! (în bine)

Hai să jucăm un joc. Un joc e o speranţă.
Să privim în noi, să punem în balanţă.
Eu te văd în culori, tu cum mă vezi?
Închide-ţi ochii, trebuie doar să crezi!
Priveşte-mă prin întuneric, proiectează-mă în lumină.
O simţi? vechea emoţie clandestină...
O recunoşti?
Era frumos odată - ţineai în braţe o fată,
Avea pleoape închise, respiraţie înceată;
La pieptu-ţi se odihnea ea, care
Adormea încet după o dulce abandonare.
Nu ştia să-ţi spună ce mult te mai iubeşte...
Spera că, dacă totul îţi dăruieşte, va fi bine,
Te va avea pe tine...
Mai ştii? Sau ai uitat voit?
Surâsul ei, gândul şoptit...
Mai ştii? Sau poate chiar nu-ţi pasă,
Inima ta e încă odioasă!
Frumoasă?
Nu, ea nu era frumoasă.
Cu ochii mari, privirea-i drăgăstoasă,
Te cuprindea cald într-o îmbrăţişare,
Te săruta pe buze cu ardoare!
Azi degeaba sufletul ei te cheamă:
Eşti mut, eşti orb, eşti vis ce se destramă...

Un refugiu cu final sinistru ...

Am găsit întâmplător un eseu mai vechi de-al meu (aveam 16 ani când l-am scris). El reprezintă proiectul cu care am participat atunci la un concurs, "Mesajul meu antidrog - pot să aleg, dar ce aleg?". Copleşită de amintiri, m-am gândit să îl împărtăşesc cu voi ... lectură plăcută!

          Un refugiu cu final sinistru


          De la fereastra camerei mele îl privesc traversând strada. In gesturi îi ghicesc incertitudinea, în privire teama. Imi ia cateva secunde până îl recunosc... are 20 de ani, dar arata de 30... mult prea matur, mult prea schimbat. Ultima data când l-am văzut, cu doi ani în urmă, nici nu era capabil să-mi pronunţe corect numele. Mă privea, cu o seringa în mâna întinsă spre mine, şi râdea. L-am pălmuit şi pentru o clipă m-a privit furios, ca şi cum ar fi vrut să riposteze. A continuat, însă, să râdă. Un râs sadic, rece, fals şi bolnav care mi-a rămas întipărit în memorie.
        După câteva zile, rn-am hotărât să merg la el acasă, să-i vorbesc. Nu ştiam pe cine voi întâlni acolo... pe Robert, prietenul copilăriei mele sau pe acel Robert distant şi bolnav, străin mie.
         L-am găsit reparând una dintre ferestrele casei părinteşti, casă în care a locuit până acum trei ani şi jumătate când părinţii lui au murit... atunci când a început totul.
- Bună!
          S-a întors tresărind, privindu-mă cu un amestec de ruşine şi dor.
- Bună!
        Nu ştiam cum să mă port cu el, cum să îi vorbesc, aşa că l-am întrebat direct:
- De ce te-ai întors, Robert?
           M-a privit uimit câteva clipe, apoi, în tăcere, m-a îndemnat să mă aşez pe treptele de la intrare. S-a aşezat lângă mine şi, zâmbindu-mi trist, mi-a răspuns:
- Crezi într-o a două şansă?
       L-am privit încurcată.
- Vezi tu, după moartea părinţilor, m-am simţit complet singur... şi vinovat pentru că eu am supravieţuit, iar ei nu. Mătuşa a încercat să mă susţină pe cât posibil în perioada în care am locuit la ea, dar locul meu nu era în casa aceea, eu nu făceam parte din familia lor. Aşa că am început să lipsesc cât mai mult. Nu conta ce faceam, numai acolo nu voiam să mă întorc. Aşa i-am găsit pe ei... sau ei m-au găsit pe mine. După nici doua luni, făceam deja parte din banda lor. La început au fost numai alcoolul şi ţigările... apoi aşa numitele „droguri de petrecere": poppers, fantasy, nu conta. Important era să evadez.
             Faţa i se transformă într-o grimasă de dezgust - dezgust de sine.
- Ştii, unii se droghează din curiozitate, alţii din mândrie sau doar pentru a experimenta ceva nou. Eu am făcut-o din deznădejde. Eram distrus şi în loc să lupt, să înfrunt realitatea, m-am ascuns în spatele drogurilor. Am fost un laş, un prost. Imi repetam că mă pot opri când vreau, că, dacă doresc, asta va fi ultima doză... când în sfârşit a înţeles ce se întâmplă cu mine, mătuşa a avut un şoc puternic. Soţul ei m-a alungat din casa. Mi-a spus: „De la mine nu mai vezi nici un ban, ciudatule! Nu te-am luat în casa mea ca să mă fad de râs! Pleacă la drogaţii tăi şi nu te mai întoarce! Eşti mort pentru noi!". Aşa că am plecat. Un timp m-am descurcat, dar cocaina nu e deloc ieftină şi până la urmă ajunsesem mai sărac decât un om al străzii. Iţi dai seama? Vândusem tot ce se putea vinde din casa asta (şi-mi indică casa pe ale cărei trepte stăteam) şi cheltuisem toată moştenirea la care aveam acces atunci. Ajunsesem o epavă. In timp ce colegii mei dădeau bac-ul, eu ma ascundeam in camera mea, între câteva haine murdare şi un pat cu aşternuturi învechite, între patru pereţi goi, pe care-i umpleau cândva tablourile mamei, tablourile mamei vândute de mine!
          Se ridică brusc. îşi trecu palmele peste fata, apoi şi le împreună la ceafa. Părea bătrân, obosit şi stins. Când vorbi, tonul lui nu mai era nici dispreţuitor, nici nervos, ci doar resemnat. închise ochii spunându-mi:
- I-am dezamăgit. I-am dezamăgit pe ei, singurii care m-au iubit, singurii pentru care contam cu adevărat. Eram lumina lor, speranţa lor, iar eu i-am dezamăgit în cel mai râu mod posibil. Când am realizat asta, m-am dus singur la medic.
        Pe 10 decembrie m-am internat la Spitalul Nr. 9, secţia „Psihiatrie - Toxicologie". Făceam asta pentru mine, în memoria părinţilor mei. Nici nu-ţi poti imagina prin ce-am trecut. Libertatea mi-o pierdusem de mult, însă acum mâ simţeam înlănţuit. Drogurile deveniseră a doua mea fire, iar să lupţi cu propria-ţi fire nu este deloc uşor. Aveam halucinaţii, auzeam voci care mâ criticau şi râdeau de mine, am vrut sa ma sinucid..
         M-am ridicat şi l-am cuprins în braţe. M-a înlănţuit cu disperare, ţinându-ma strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică că dacă îmi va da drumul se va pierde din nou în acel abis întunecat. Am înţeles atunci cât de important era acest gest pentru Robert, îmbrăţişarea aceasta atât de simplă şi nesemnificantă pentru noi, ceilalti. Contact uman, sentimente sincere şi dezinteresate, sprijin moral necondiţionat, toate acestea aveau să-1 salveze pe Robert.
           Numărul celor care se droghează din deznădejde este foarte mare. Nemulţumiţi şi speriaţi de propria viaţă, vor sâ evadeze şi, din păcate, aleg această cale extremă, găsind în ea un refugiu. De cele mai multe ori ajung a fi consideraţi delincvenţi, gunoaie ale societăţii, dar în realitate ei sunt simpli oameni bolnavi. Dispreţuiţi şi marginalizaţi, ei se sting încet, dar sigur.

Noiembrie fără tine ...

Că tot suntem în prag de noiembrie calendaristic ...

Toamnei mele fără tine nu-i voi spune despre noi,
Nu-i voi spune despre ceartă, despre ură, despre ploi.
Voi lăsa să spele timpul tot ce-a fost şi putea fi,
Ai distrus în vorbe aspre două visuri de copii!

Topită în palmele tale, stă azi moartă, dragostea.
Eu ţi-am dat-o numai ţie, ai făcut ce-ai vrut cu ea!
La picioare îţi alunec, înspre negre abisale,
Recheamă-mă în înalt, să mor pe buzele tale!

p.s. nu fiţi critici, e întâia mea poezie! (05.11.2008)

Episodul 21

- El ştie că eşti aici?

- El m-a obligat să fac asta! Sunt pe punctul de a comite o crimă pentru a salva reputaţia lui. Şi sunt scârbită de mine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Dar în prostia şi naivitatea mea, am crezut... nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar chiar am crezut că... mă iubeşte...

- Tu l-ai iubit, Maria? Îl mai iubeşti?

- L-am iubit, da. Cu toată fiinţa mea. Dar ziua în care i-am mărturisit că am rămas însărcinată a fost un coşmar. Se schimbase total, parcă înebunise. Mi-a reproşat că am făcut-o intenţionat, că sunt o arivistă şi o prefăcută. Nu asculta nimic din ce încercam să îi explic. În următoarea zi, mi-a cerut să ne vedem. Am sperat că reacţionase aşa din cauza şocului, îi căutam scuze pentru purtarea lui, neacceptând să văd cum era el de fapt. Un monstru. În ochii ei, Aura citi ură şi înverşunare. Nici pe departe dragostea ce se părea că îi legase până nu de mult. Mi-a întins un plic şi mi-a spus să scap de „problemă” cât mai curând, iar apoi – poate – ne vom mai vedea. Bineînţeles, pusese în plic destui bani ca să plătesc avortul şi, după cum mi-a specificat, să-mi cumpăr câte ceva încât să uit de acest neplăcut episod. A vrut să mă cumpere... am înţeles atunci, prea târziu însă, cu cine am de-a face şi cât de crud putea fi acel om. Maria se cutremură, ca şi cum i-ar fi fost frig.

- Maria, dar ţie ţi-e teamă de el! Îşi dădu Aura seama îngrozindu-se.

- Mi-e teamă de ce mi-ar putea face dacă nu mă supun. Mi-e şi mai teamă de ce i-ar putea face copilului meu, dacă l-as păstra.

- Dar nu vă poate face nimic, există legi care nu i-ar permite...

- Tu nu şti ...o întrerupse Maria, adâncindu-şi din nou privirea în albul tavanului. Cunoşti clădirea impunătoare din stânga teatrului? „Ioan & Sons Consulting”?

- Da, bineînţeles. E o firmă de avocatură. Domnul Ioan este fondatorul, am înţeles că urmează să se pensioneze în curând, iar „sons” îi reprezintă pe cei doi fii de-ai săi. Ce-i cu asta?

- Silviu şi Ştefan. Îi cunoşti?

- Doar după reputaţie. Sunt foarte apreciaţi atât în judeţ, cât şi în capitală. Dar ce legătură are?

- Anul trecut în iulie, bunica mea a murit. Am fost foarte apropiate, practic ea m-a crescut până la vârsta de şapte ani. Îmi este atât de dor de ea, cât îi simt lipsa sfaturilor sale în aceste momente. Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să izbuncnească şi se forţă să continue. Ultima ei dorinţă a fost ca apartamentul, cu bunurile din el, să-mi rămână mie. Adică bijuteriile ei şi câteva tablouri vechi. Bineînţeles, fraţii mamei au contestat testamentul, deşi buni le lăsase în parte bani şi terenuri. Am vrut să renunţ, să evit certuri şi rupturi de relaţii în familia noastră, şi aşa destul de reci. Mie îmi lipsea ea, iar un apartament nu avea cum să îi umple golul lăsat. Dar părinţii m-au îndemnat să lupt, iar apoi începusem să cred cu tărie că dacă asta a fost ultima ei dorinţă, trebuie să i-o respect. Nu aveam cum să ştiu, însă, că această decizie avea să marcheze începutul nenorocirii mele....

Episodul 20

         Dar a doua zi speranţele Aurei aveau să se năruiască una câte una. Degeaba plănuise ea ca, trecând aparent întâmplător prin faţa unei biserici în drumul lor spre clinică, să îi propună Mariei să intre să se roage, să vorbească cu un preot.
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
       Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
       În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
           Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
         Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
      Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...

Episodul 19

      Aurea privea pe furiş profilul lui Damian. Îi simţea mâna caldă peste mâna sa, umerii lor se atingeau în răstimpuri. Cât îşi dorea să-i poată spune despre situaţia Mariei, să discute cu el, să o sfătuiască cum să procedeze în continuare. Simţindu-se privit, acesta se întoarse zâmbind, întrebând-o în şoaptă:

- Ce este?

- Nimic, şopti şi ea, scuturându-şi uşor capul, ca pentru a-şi alunga gândurile, apoi şi-l rezemă de umărul lui, prefăcându-se că urmăreşte filmul ce rula pe ecranul uriaş. Damian îi sărută mâna, îi mângâie părul şi o cuprinse în braţe.

         Aura oftă. Cât de fericită ar fi trebuit să se simtă în aceste clipe şi, totuşi, cât de departe era de acest sentiment. Cum de ajunsese Maria în această situaţie? Cine era tatăl micuţului ei? Nu îi dezvăluise identitatea lui, dar îi dăduse de înţeles că era o persoană influentă în oraş. Să însemne asta că este şi mai în vârstă? Um zumzet de râsete izbucni în sală. Damian râdea şi el, iar Aura zâmbi încurcată, nedorind să dea de gol faptul că habar nu avea evoluţia filmului. Privea ecranul, însă ochii ei percepeau alte imagini, frânturi de amintiri şi discuţii purtate cu Maria. Maria... oare va mai avea şansa să trăiască astfel de momente, ca ţinutul în braţe într-o sală de cinema întunecată de către un tânăr îndrăgostit? Îşi va mai putea deschide sufletul în faţa cuiva după ce îşi va pierde pruncul? Of, dar Maria nu dorea să renunţe la copil. Îi citeşte asta în priviri, în zâmbetul ce i se aşterne pe chip atunci când îi vorbeşte de micuţul ei. Şi e mai puternică decât crede. Doar că îi este prea frică să vadă asta. Nu ar fi fost nici prima nici ultima mamă care îşi creşte singurul copilul. Şi va primi ajutor. Dar cum să o convingă să renunţe la avort? Şi totul se întâmplă aşa repede... Dar oare avea ea dreptul să influenţeze astfel de lucruri? Maria se temea nu numai de reacţia lui, ci şi de cea a părinţilor. Aura înţelesese că erau mai în vârstă, prietena ei fiind cea mai mică dintre fraţi. Oameni rigizi, de modă veche, conservatori. N-ar fi acceptat ideea ca fiica lor să păteze imaginea familiei cu un „copil din flori”.

     După film, în timp ce se îndreptau spre parcare, Damian încercă să o liniştească.

- Va fi bine.

- Ce anume? Încercă Aura să disimuleze că nu ştie despre ce poate fi vorba, însă Damian îi citi cel mai probabil neliniştea din suflet. Privindu-i ochii, ştiu că nu avea de ce să mai nege că ceva o frământă. De unde şti?

- Pentru că te cunosc. Şi am încredere în tine.

- Poate... dar mă tem că de această dată nu va fi suficient doar atât.

- Poate că va fi. Ai credinţă.

- Credinţă? Repetă Aura ca pentru sine, în mintea ei ivindu-se o idee. Poate că, totuşi, nu era totul pierdut. Deşi Maria avea programarea făcută pentru a doua zi, merita să încerce. Mulţumesc! Zâmbii ea cu faţa luminată şi se ridică pe vârfuri să îl sărute.

                                               

Felie de viaţă

E rece iar Pământul şi plin de umbre grele,
Sporăvăieşte singur, dezamăgit de sine.
Ai suflet hăituit de griji şi gânduri rele,
Când te-am strigat - "mai stai!" - ai râs de mine!

Albastrul astru este tăcut şi-ngândurat,
Fantastic pare a creşte distanţa dintre noi.
Tot ce-am trăit împreună se pare c-ai uitat,
Din clipele frumoase rămân acum doar ploi.

Cad stelele în iureş, pulbere nestemată,
Te-am căutat în timp - tu nici măcar nu şti!
Reclam suflu celest să-mi spele durerea-mi alinată
De-o ultimă, dulce ofrandă adusă inimii!

Privesc încrezător la steaua mea,
Să lepede din mine iubirea ce ţi-o port.
Vârtej fierbinte - EA - ce multe-mi promitea
Atunci când sufletul nu mi-era încă mort...