Less than madness…

      N-am cărţi în bibliotecă câte complimente am primit în ultimele luni. De fapt, nu complimente, ci compliment, fiindcă de fiecare dată eram numită „o fată deosebită”. E, zău? Şi dacă sunt deosebită într-atât, cum de nu mi se întâmplă nimic deosebit? Mă sufoc în banal şi – nu înţeleg încă de ce – accept asta, deşi devin tot mai conştientă că voi regreta mai târziu toate aceste capitulări ale mele, toate aceste supuneri tacite în momente când, poate, ar trebui să mă răzvrătesc, strigându-mi dreptul la nebunie. Departe de a mă transforma într-o nonconformistă, visez să fac lucruri nebuneşti (sau poate normale în ochii altora), să simt că trăiesc din plin vârsta pe care o am. Căci timpul nu stă în loc pentru mine, să mă vindec de o teamă (mai mult sau mai puţin) nejustificată.

            Mi-am însuşit poate prea devreme rolul de „om mare”. Am renunţat poate prea curând să visez cu ochii deschişi. M-am pus poate prea devreme pe locul doi…

            Şi totuşi… aş fugi şi acum acolo unde glasul mut al evadării mele mă cheamă. Păcat doar că răsucesc de două ori cheia în uşă.  

As vrea...

Mă plâng mereu de lipsa timpului liber, iar atunci când îl am, nu ştiu ce să fac cu el. Mă trezesc singură în căsuţa mea tăcută, obişnuită şi ea cu singurătatea. Şi da, îmi place singurătatea mea, nu ştiu cum e „altfel”. Totuşi, uneori aş vrea să fug de aici. Să iau primul autocar spre oriunde şi să mă opresc doar când inima îmi va spune să o fac. Să-mi cumpăr o hartă şi să mă plimb pe străzi. Nu aş vizita niciunul din punctele de atracţie turistice indicate ofensiv. Aş rătăci aiurea, privind în jur, în sus – spre cer – şi-n jos – spre pământ, ascultând poveştile pereţilor muţi. Aş lua masa pe o terasă, în adierea neprimitoare a toamnei. Supusă, i-aş permite să-mi răvăşească părul, să mă certe că am plecat aşa, fără să spun nimănui, fără să-mi iau telefonul cu mine. Aş face o poză, doar una, apoi mi-aş continua itinerariul întortocheat. În autogară, aleg cu ochii închişi un alt autocar şi păşesc zâmbind:

-         Până unde? M-ar interoga ursuz un şofer gras, voind să ştie, evident, valoarea biletului.

-         Până oriunde. I-aş răspunde ridicând din umeri. Cât mă costă?