"Uneori mă întreb dacă mă meriţi, alteori mă întreb dacă eu sunt destul de bună pentru tine; dar, de cele mai multe ori, îmi umple inima gândul că suntem făcuţi unul pentru celălalt!"
Se afișează postările cu eticheta tineri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tineri. Afișați toate postările
joi, 24 februarie 2011
De Dragobete, iubeste romaneste... si nebuneste! :D
"Uneori mă întreb dacă mă meriţi, alteori mă întreb dacă eu sunt destul de bună pentru tine; dar, de cele mai multe ori, îmi umple inima gândul că suntem făcuţi unul pentru celălalt!"
joi, 17 februarie 2011
Regrete...
O altă poezie scoasă de la naftalină...
Priveşte-mi ochii, în suflet mi te pierde.
Cuprinde-mi palma, mâna, braţul - probează! rătăceşte!
Sărută-mă de vrei; de nu, în tăcere adânceşte
Acest moment magic ce fiinţa-mi amăgeşte.
Căci nu eşti tu cel care îmi braţe îmi va sta,
Sunt doar un capriciu al inimii tale, egoista!
Chin dulce îmi este chipul tău
Deşi, privindu-l, ştiu că-mi va face rău.
Dulce venin culeg de pe ale tale buze,
Ce-mi sunt în recele întuneric călăuze.
Căci nu sunt eu cea care în braţe îţi va sta,
Dar va veni o zi în care, plângând, mă vei chema...
Priveşte-mi ochii, în suflet mi te pierde.
Cuprinde-mi palma, mâna, braţul - probează! rătăceşte!
Sărută-mă de vrei; de nu, în tăcere adânceşte
Acest moment magic ce fiinţa-mi amăgeşte.
Căci nu eşti tu cel care îmi braţe îmi va sta,
Sunt doar un capriciu al inimii tale, egoista!
Chin dulce îmi este chipul tău
Deşi, privindu-l, ştiu că-mi va face rău.
Dulce venin culeg de pe ale tale buze,
Ce-mi sunt în recele întuneric călăuze.
Căci nu sunt eu cea care în braţe îţi va sta,
Dar va veni o zi în care, plângând, mă vei chema...
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Dintr-o mare de albastru ...
Poezia zilei, pentru simplul fapt ca cerul e senin si ... albastru!
Dintr-o mare de albastru
Clipele aduc la mal
Amintirile unui sihastru
Amăgit de primul val.
Primul val, prima iubire
Mă gândesc că ţi-ar fi greu
Pentru o dulce amăgire
Să te pui în locul meu!
Locul meu, locul oricui
Cine n-a iubit pe lume
Şi-a crezut doi ochi căprui,
Făr de stea şi făr de nume?
Acum, chipul să i-l uit aş vrea
Căci iubirea nu mai este
Şi din tot ce-mi promitea
A rămas doar o poveste...
Dintr-o mare de albastru
Clipele aduc la mal
Amintirile unui sihastru
Amăgit de primul val.
Primul val, prima iubire
Mă gândesc că ţi-ar fi greu
Pentru o dulce amăgire
Să te pui în locul meu!
Locul meu, locul oricui
Cine n-a iubit pe lume
Şi-a crezut doi ochi căprui,
Făr de stea şi făr de nume?
Acum, chipul să i-l uit aş vrea
Căci iubirea nu mai este
Şi din tot ce-mi promitea
A rămas doar o poveste...
luni, 25 octombrie 2010
Episodul 21
- El ştie că eşti aici?
- El m-a obligat să fac asta! Sunt pe punctul de a comite o crimă pentru a salva reputaţia lui. Şi sunt scârbită de mine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Dar în prostia şi naivitatea mea, am crezut... nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar chiar am crezut că... mă iubeşte...
- Tu l-ai iubit, Maria? Îl mai iubeşti?
- L-am iubit, da. Cu toată fiinţa mea. Dar ziua în care i-am mărturisit că am rămas însărcinată a fost un coşmar. Se schimbase total, parcă înebunise. Mi-a reproşat că am făcut-o intenţionat, că sunt o arivistă şi o prefăcută. Nu asculta nimic din ce încercam să îi explic. În următoarea zi, mi-a cerut să ne vedem. Am sperat că reacţionase aşa din cauza şocului, îi căutam scuze pentru purtarea lui, neacceptând să văd cum era el de fapt. Un monstru. În ochii ei, Aura citi ură şi înverşunare. Nici pe departe dragostea ce se părea că îi legase până nu de mult. Mi-a întins un plic şi mi-a spus să scap de „problemă” cât mai curând, iar apoi – poate – ne vom mai vedea. Bineînţeles, pusese în plic destui bani ca să plătesc avortul şi, după cum mi-a specificat, să-mi cumpăr câte ceva încât să uit de acest neplăcut episod. A vrut să mă cumpere... am înţeles atunci, prea târziu însă, cu cine am de-a face şi cât de crud putea fi acel om. Maria se cutremură, ca şi cum i-ar fi fost frig.
- Maria, dar ţie ţi-e teamă de el! Îşi dădu Aura seama îngrozindu-se.
- Mi-e teamă de ce mi-ar putea face dacă nu mă supun. Mi-e şi mai teamă de ce i-ar putea face copilului meu, dacă l-as păstra.
- Dar nu vă poate face nimic, există legi care nu i-ar permite...
- Tu nu şti ...o întrerupse Maria, adâncindu-şi din nou privirea în albul tavanului. Cunoşti clădirea impunătoare din stânga teatrului? „Ioan & Sons Consulting”?
- Da, bineînţeles. E o firmă de avocatură. Domnul Ioan este fondatorul, am înţeles că urmează să se pensioneze în curând, iar „sons” îi reprezintă pe cei doi fii de-ai săi. Ce-i cu asta?
- Silviu şi Ştefan. Îi cunoşti?
- Doar după reputaţie. Sunt foarte apreciaţi atât în judeţ, cât şi în capitală. Dar ce legătură are?
- Anul trecut în iulie, bunica mea a murit. Am fost foarte apropiate, practic ea m-a crescut până la vârsta de şapte ani. Îmi este atât de dor de ea, cât îi simt lipsa sfaturilor sale în aceste momente. Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să izbuncnească şi se forţă să continue. Ultima ei dorinţă a fost ca apartamentul, cu bunurile din el, să-mi rămână mie. Adică bijuteriile ei şi câteva tablouri vechi. Bineînţeles, fraţii mamei au contestat testamentul, deşi buni le lăsase în parte bani şi terenuri. Am vrut să renunţ, să evit certuri şi rupturi de relaţii în familia noastră, şi aşa destul de reci. Mie îmi lipsea ea, iar un apartament nu avea cum să îi umple golul lăsat. Dar părinţii m-au îndemnat să lupt, iar apoi începusem să cred cu tărie că dacă asta a fost ultima ei dorinţă, trebuie să i-o respect. Nu aveam cum să ştiu, însă, că această decizie avea să marcheze începutul nenorocirii mele....
vineri, 22 octombrie 2010
Episodul 20
Dar a doua zi speranţele Aurei aveau să se năruiască una câte una. Degeaba plănuise ea ca, trecând aparent întâmplător prin faţa unei biserici în drumul lor spre clinică, să îi propună Mariei să intre să se roage, să vorbească cu un preot.
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...
duminică, 17 octombrie 2010
Episodul 19
Aurea privea pe furiş profilul lui Damian. Îi simţea mâna caldă peste mâna sa, umerii lor se atingeau în răstimpuri. Cât îşi dorea să-i poată spune despre situaţia Mariei, să discute cu el, să o sfătuiască cum să procedeze în continuare. Simţindu-se privit, acesta se întoarse zâmbind, întrebând-o în şoaptă:
- Ce este?
- Nimic, şopti şi ea, scuturându-şi uşor capul, ca pentru a-şi alunga gândurile, apoi şi-l rezemă de umărul lui, prefăcându-se că urmăreşte filmul ce rula pe ecranul uriaş. Damian îi sărută mâna, îi mângâie părul şi o cuprinse în braţe.
Aura oftă. Cât de fericită ar fi trebuit să se simtă în aceste clipe şi, totuşi, cât de departe era de acest sentiment. Cum de ajunsese Maria în această situaţie? Cine era tatăl micuţului ei? Nu îi dezvăluise identitatea lui, dar îi dăduse de înţeles că era o persoană influentă în oraş. Să însemne asta că este şi mai în vârstă? Um zumzet de râsete izbucni în sală. Damian râdea şi el, iar Aura zâmbi încurcată, nedorind să dea de gol faptul că habar nu avea evoluţia filmului. Privea ecranul, însă ochii ei percepeau alte imagini, frânturi de amintiri şi discuţii purtate cu Maria. Maria... oare va mai avea şansa să trăiască astfel de momente, ca ţinutul în braţe într-o sală de cinema întunecată de către un tânăr îndrăgostit? Îşi va mai putea deschide sufletul în faţa cuiva după ce îşi va pierde pruncul? Of, dar Maria nu dorea să renunţe la copil. Îi citeşte asta în priviri, în zâmbetul ce i se aşterne pe chip atunci când îi vorbeşte de micuţul ei. Şi e mai puternică decât crede. Doar că îi este prea frică să vadă asta. Nu ar fi fost nici prima nici ultima mamă care îşi creşte singurul copilul. Şi va primi ajutor. Dar cum să o convingă să renunţe la avort? Şi totul se întâmplă aşa repede... Dar oare avea ea dreptul să influenţeze astfel de lucruri? Maria se temea nu numai de reacţia lui, ci şi de cea a părinţilor. Aura înţelesese că erau mai în vârstă, prietena ei fiind cea mai mică dintre fraţi. Oameni rigizi, de modă veche, conservatori. N-ar fi acceptat ideea ca fiica lor să păteze imaginea familiei cu un „copil din flori”.
După film, în timp ce se îndreptau spre parcare, Damian încercă să o liniştească.
- Va fi bine.
- Ce anume? Încercă Aura să disimuleze că nu ştie despre ce poate fi vorba, însă Damian îi citi cel mai probabil neliniştea din suflet. Privindu-i ochii, ştiu că nu avea de ce să mai nege că ceva o frământă. De unde şti?
- Pentru că te cunosc. Şi am încredere în tine.
- Poate... dar mă tem că de această dată nu va fi suficient doar atât.
- Poate că va fi. Ai credinţă.
- Credinţă? Repetă Aura ca pentru sine, în mintea ei ivindu-se o idee. Poate că, totuşi, nu era totul pierdut. Deşi Maria avea programarea făcută pentru a doua zi, merita să încerce. Mulţumesc! Zâmbii ea cu faţa luminată şi se ridică pe vârfuri să îl sărute.
joi, 14 octombrie 2010
Felie de viaţă
E rece iar Pământul şi plin de umbre grele,
Sporăvăieşte singur, dezamăgit de sine.
Ai suflet hăituit de griji şi gânduri rele,
Când te-am strigat - "mai stai!" - ai râs de mine!
Albastrul astru este tăcut şi-ngândurat,
Fantastic pare a creşte distanţa dintre noi.
Tot ce-am trăit împreună se pare c-ai uitat,
Din clipele frumoase rămân acum doar ploi.
Cad stelele în iureş, pulbere nestemată,
Te-am căutat în timp - tu nici măcar nu şti!
Reclam suflu celest să-mi spele durerea-mi alinată
De-o ultimă, dulce ofrandă adusă inimii!
Privesc încrezător la steaua mea,
Să lepede din mine iubirea ce ţi-o port.
Vârtej fierbinte - EA - ce multe-mi promitea
Atunci când sufletul nu mi-era încă mort...
Sporăvăieşte singur, dezamăgit de sine.
Ai suflet hăituit de griji şi gânduri rele,
Când te-am strigat - "mai stai!" - ai râs de mine!
Albastrul astru este tăcut şi-ngândurat,
Fantastic pare a creşte distanţa dintre noi.
Tot ce-am trăit împreună se pare c-ai uitat,
Din clipele frumoase rămân acum doar ploi.
Cad stelele în iureş, pulbere nestemată,
Te-am căutat în timp - tu nici măcar nu şti!
Reclam suflu celest să-mi spele durerea-mi alinată
De-o ultimă, dulce ofrandă adusă inimii!
Privesc încrezător la steaua mea,
Să lepede din mine iubirea ce ţi-o port.
Vârtej fierbinte - EA - ce multe-mi promitea
Atunci când sufletul nu mi-era încă mort...
duminică, 3 octombrie 2010
Dansează pentru mine...
El: "Dansează pentru mine în astă noapte,
Alege tu piesa - sunt pe raftul de sus -
Şi las-o să cânte în surdină şi-n şoapte
Ne vom iubi oare când totul s-a spus?
Aprinde o lumină şi aşează-o între noi,
Vreau să-i văd focul jucând în privirile tale.
Ne vom vedea sufletele neumblate şi apoi
Săruta-ţi-voi plângând palmele goale.
Slută-mi va fi vorba, asculta-mi tăcerea,
Ascultă-mi a inimii sacadată bătaie,
Iar nu-ţi fie teamă când vei simţi plăcerea
Născută din dulcea şi neastâmpărata văpaie..."
Ea: "Cu mâinile tremurânde aleg piesa de sus,
Să fie frig? Răcoarea o simt aspră pe piele!
Tu vei afla în noaptea asta că te iubesc nespus,
Dansa-voi sub tine un dans ca de iele.
Lumina aprinsă între noi freamătă şi ea,
Înspăimântată sau poate doar jucăuşă.
Magică luntre clădeşte între inima ta şi a mea,
Vom renaşte împreună din aceeaşi cenusă.
Să mă apropii de tine - mi-e teamă - dar aş vrea
Să-ţi pun sufletul lângă suflet să-mi bată;
Bătaia inimii tale să devină a mea
Şi-ntre cearceafuri s-adorm de fericire beată! "
Alege tu piesa - sunt pe raftul de sus -
Şi las-o să cânte în surdină şi-n şoapte
Ne vom iubi oare când totul s-a spus?
Aprinde o lumină şi aşează-o între noi,
Vreau să-i văd focul jucând în privirile tale.
Ne vom vedea sufletele neumblate şi apoi
Săruta-ţi-voi plângând palmele goale.
Slută-mi va fi vorba, asculta-mi tăcerea,
Ascultă-mi a inimii sacadată bătaie,
Iar nu-ţi fie teamă când vei simţi plăcerea
Născută din dulcea şi neastâmpărata văpaie..."
Să fie frig? Răcoarea o simt aspră pe piele!
Tu vei afla în noaptea asta că te iubesc nespus,
Dansa-voi sub tine un dans ca de iele.
Lumina aprinsă între noi freamătă şi ea,
Înspăimântată sau poate doar jucăuşă.
Magică luntre clădeşte între inima ta şi a mea,
Vom renaşte împreună din aceeaşi cenusă.
Să mă apropii de tine - mi-e teamă - dar aş vrea
Să-ţi pun sufletul lângă suflet să-mi bată;
Bătaia inimii tale să devină a mea
Şi-ntre cearceafuri s-adorm de fericire beată! "
duminică, 26 septembrie 2010
Episodul 18
Maria ieşi din cabinetul medicului cu un plic mare în mână. Era palidă, dar zâmbea.
- E totul în regulă?
Tânăra încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului.
- Hai să mergem!
Aura îşi luă geanta de pe băncuţa uzată de câţi pacienţi îşi aşteptaseră în timp rândul până să intre în încăperea din care Maria tocmai ieşise. Părăsiră curtea spitalului în tăcere.
- Hai să intrăm în parc. Avem timp?
- Da, bineînţeles! Dar trebuie să îmi spui odată ce ţi-a spus medicul.
Se aşezară pe o bancă mai retrasă, faţă în faţă, pregătite parcă să împărtăşească o mare taină. Aura încerca să desluşească emoţiile de pe chipul prieteni sale: teamă, îngrijorare pentru ce va fi, dar mai ales o bucurie cu greu reprimată. Ochii îi străluceau sincer, făcând-o să pară cu adevarat frumoasă.
- Aura, e acolo. Bebeluşul meu, l-am văzut. E mic, ştiu, ai să râzi poate că la 6săptămâni nu se pot observa multe, dar e acolo. Şi e al meu. Trăieşte, se hrăneşte, respiră. Respiră prin mine. E atât de frumos, cel mai frumos şi drăgălaş bebeluş.
- Atunci... păstrează-l! Lasă-l să vină pe lume, e dreptul lui să trăiască!
Bucuria Mariei i se şterse într-o clipită de pe chip, devenind palidă, ca şi cum albul zăpezii îngheţate de decembrie i s-ar fi aşternut peste trăsături, peste suflet, făcând-o să se cutremure:
- Nu. Aşa ceva nu este posibil. Tu nu şti... dacă ar afla părinţii mei! Dacă el ar afla că l-am păstrat, nu... ar fi îngrozitor!
- Însă mă ai pe mine. Mama sigur ne va ajuta! Mai sunt şi Damian, Bianca şi Cătălina...
- Nu vreau să ştie nimeni! Maria privea în depărtare, absent. Poate că întreaga ei fiinţă şi-ar fi dorit să fie departe, cât mai departe de o astfel de decizie. Nu ar înţelege...
- Dar nu contează cine ce înţelege, aici este vorba doar de tine şi de micuţul tău! Dă-i şansa să te strige „mama”!
Maria îşi frământa mâinile, continuând să priească absent. Bărbia îi tremura, în ea se dădea o luptă crâncenă între ceea ce sufletul ei îi striga să facă şi ceea ce mintea îi ordona.
- Nu încerca să mă convingi, crede-mă că sufăr enorm, însă lupta asta mi-e pierdută din start. Nu pot păstra acest copil, deşi îmi voi rupe sufletul rupându-l din mine. Am făcut deja programarea pentru vinerea aceasta ca să-mi facă... intervenţia, completă ea evitând cuvântul „avort”. Doamne, e atât de nedrept! Atât de crud să mă pedepseşti aşa!
Ca să o împiedice să izbucnească în lacrimi, Aura interveni:
- Hai să mergem. Încep cursurile.
La ieşirea din parc, Cătălina li se alătură, prinzându-se de braţul Aurei.
- Bună mei! Ce faceţi?
- Bună! Nimic special. Maria îmi povestea impresiile ei despre ultima carte citită.
- Ah, da, chiar că nimic... interesant. Nu bârfiţi şi voi, nu e nimic nou? Ce ai mai făcut cu Damian?
Aura pufni în râs şi trase aer puternic în piept, teatral, ca şi cum i-ar fi fost necesar pentru „lunga” expunere pe care urma să i-o facă prietenei sale. Maria îi mulţumi din priviri că îi păstra secretul în siguranţă, aşa cum o rugase. În curând sarcina ei avea să fie întreruptă, aşa că era mai bine dacă lumea ştia cât ma puţin despre asta. Doar conştiinţa şi sufletul ei aveau să poarte crucea unui păcat capital.
- E totul în regulă?
Tânăra încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului.
- Hai să mergem!
Aura îşi luă geanta de pe băncuţa uzată de câţi pacienţi îşi aşteptaseră în timp rândul până să intre în încăperea din care Maria tocmai ieşise. Părăsiră curtea spitalului în tăcere.
- Hai să intrăm în parc. Avem timp?
- Da, bineînţeles! Dar trebuie să îmi spui odată ce ţi-a spus medicul.
Se aşezară pe o bancă mai retrasă, faţă în faţă, pregătite parcă să împărtăşească o mare taină. Aura încerca să desluşească emoţiile de pe chipul prieteni sale: teamă, îngrijorare pentru ce va fi, dar mai ales o bucurie cu greu reprimată. Ochii îi străluceau sincer, făcând-o să pară cu adevarat frumoasă.
- Aura, e acolo. Bebeluşul meu, l-am văzut. E mic, ştiu, ai să râzi poate că la 6săptămâni nu se pot observa multe, dar e acolo. Şi e al meu. Trăieşte, se hrăneşte, respiră. Respiră prin mine. E atât de frumos, cel mai frumos şi drăgălaş bebeluş.
- Atunci... păstrează-l! Lasă-l să vină pe lume, e dreptul lui să trăiască!
Bucuria Mariei i se şterse într-o clipită de pe chip, devenind palidă, ca şi cum albul zăpezii îngheţate de decembrie i s-ar fi aşternut peste trăsături, peste suflet, făcând-o să se cutremure:
- Nu. Aşa ceva nu este posibil. Tu nu şti... dacă ar afla părinţii mei! Dacă el ar afla că l-am păstrat, nu... ar fi îngrozitor!
- Însă mă ai pe mine. Mama sigur ne va ajuta! Mai sunt şi Damian, Bianca şi Cătălina...
- Nu vreau să ştie nimeni! Maria privea în depărtare, absent. Poate că întreaga ei fiinţă şi-ar fi dorit să fie departe, cât mai departe de o astfel de decizie. Nu ar înţelege...
- Dar nu contează cine ce înţelege, aici este vorba doar de tine şi de micuţul tău! Dă-i şansa să te strige „mama”!
Maria îşi frământa mâinile, continuând să priească absent. Bărbia îi tremura, în ea se dădea o luptă crâncenă între ceea ce sufletul ei îi striga să facă şi ceea ce mintea îi ordona.
- Nu încerca să mă convingi, crede-mă că sufăr enorm, însă lupta asta mi-e pierdută din start. Nu pot păstra acest copil, deşi îmi voi rupe sufletul rupându-l din mine. Am făcut deja programarea pentru vinerea aceasta ca să-mi facă... intervenţia, completă ea evitând cuvântul „avort”. Doamne, e atât de nedrept! Atât de crud să mă pedepseşti aşa!
Ca să o împiedice să izbucnească în lacrimi, Aura interveni:
- Hai să mergem. Încep cursurile.
La ieşirea din parc, Cătălina li se alătură, prinzându-se de braţul Aurei.
- Bună mei! Ce faceţi?
- Bună! Nimic special. Maria îmi povestea impresiile ei despre ultima carte citită.
- Ah, da, chiar că nimic... interesant. Nu bârfiţi şi voi, nu e nimic nou? Ce ai mai făcut cu Damian?
Aura pufni în râs şi trase aer puternic în piept, teatral, ca şi cum i-ar fi fost necesar pentru „lunga” expunere pe care urma să i-o facă prietenei sale. Maria îi mulţumi din priviri că îi păstra secretul în siguranţă, aşa cum o rugase. În curând sarcina ei avea să fie întreruptă, aşa că era mai bine dacă lumea ştia cât ma puţin despre asta. Doar conştiinţa şi sufletul ei aveau să poarte crucea unui păcat capital.
duminică, 19 septembrie 2010
Renunţ la tine ...
Ai suflet tu? cel ce răneşti făr' de-a clipi?
Îţi spun că te iubesc, tu ştii, dar vrei a-ţi dovedi
că iubirea-i pentru tonţi, pentru cei slabi.
Nu e aşa! Nu e cum crezi tu!
Nu ai dreptate atunci când îmi spui nu...
Cum poţi să râzi în faţa mea când sufletul meu plânge?
Doar să te văd? O, asta nu-mi ajunge!
Că te ador, ţi-am spus odată şi-am greşit,
n-am să repet, te las să fi fericit!
Căci dacă fericirea ta nu sunt eu – mi-e greu –
Dar oare mai contează? mi-ai dovedit, nu esti al meu!
p.s. Poezia nu-mi descrie starea de spirit actuală, însă posibil ca măcar unul (sau mai degrabă una) dintre voi să se regăsească în aceste versuri. Sper să vă placă! ttyl! :D
Îţi spun că te iubesc, tu ştii, dar vrei a-ţi dovedi
că iubirea-i pentru tonţi, pentru cei slabi.
Nu e aşa! Nu e cum crezi tu!
Nu ai dreptate atunci când îmi spui nu...
Cum poţi să râzi în faţa mea când sufletul meu plânge?
Doar să te văd? O, asta nu-mi ajunge!
Că te ador, ţi-am spus odată şi-am greşit,
n-am să repet, te las să fi fericit!
Căci dacă fericirea ta nu sunt eu – mi-e greu –
Dar oare mai contează? mi-ai dovedit, nu esti al meu!
p.s. Poezia nu-mi descrie starea de spirit actuală, însă posibil ca măcar unul (sau mai degrabă una) dintre voi să se regăsească în aceste versuri. Sper să vă placă! ttyl! :D
joi, 16 septembrie 2010
Greşeşti tu. Greşim amândoi.
O singură iubire în viaţă şi-a dorit,
Dar însăşi iubirea moartea i-a grăbit.
Doar un bilet a lăsat mărturie a crudei năzuinţe,
Atât şi ... lutul frumoasei ei fiinţe.
„Un înger mi-a adus în dar iubirea ta,
Cu ce drept astăzi înapoi mi-o ia?
Doamne, de ce nu asculţi şi a mea rugă
Şi laşi din mine forţa să se scurgă?
Tot ce a fost între noi nu se mai poate schimba.
Îmi pare rău pentru fiecare greşeală, iubirea mea!
De solitudine sufletu-mi îndoi –
Greşeşti tu, greşim amândoi!”
Acea micuţă fată, tu vei afla într-o zi,
În suflet te păstrase, ascunsa ei comoară.
Dar asta până când, sub ochii tăi acizi,
Cu un fals regret o vei lăsa să moară.
Te vei scuza apoi şi-ţi vei combate vina,
Spunând c-ai vrut să-i moară, nu trupul, ci inima!
miercuri, 15 septembrie 2010
Acrostihuri (Coboară-ţi ochii spre pământ...)
Coboară-ţi ochii spre pământ,
Sau fruntea-ţi cruntă – fals zefir!
Trec toate – îmi vei spune vag –
Inspre alte lumi, dar în al tău prag
Aştepta-voi blând ca sufletul să-ţi fie
Nebun de dor, cuprins de poezie!
Ridică-mă la cer să-ţi cânt
Inima-ţi surdă în delirSau fruntea-ţi cruntă – fals zefir!
Trec toate – îmi vei spune vag –
Inspre alte lumi, dar în al tău prag
Aştepta-voi blând ca sufletul să-ţi fie
Nebun de dor, cuprins de poezie!
marți, 31 august 2010
Episodul 17
Mama Aurei bătu uşor în uşa camerei fetei sale, remarcând cum discuţia se întrerupse brusc în urma gestului ei.
- V-am adus ciocolată caldă şi biscuiţi, m-am gândit că poate faceţi o pauză mică din a pune ţara la cale, glumi ea în timp ce aseză tava pe birou, dar ochii săi cercetau în secret chipul tinerei necunoscute. Era îmbrăcată simplu, un pluovăr gros şi o pereche de jeanşi, părul de lungime medie, brunet, îl avea prins neglijent la spate, nu era machiată şi nici măcar cercei nu purta. Ciudat, pentru o tânără de vârsta lor, să fie aşa neglijentă la aspectul fizic. Dar cel mai mult îi atrase atenţia ochii ei, negri şi mari, temători şi plânşi. Deşi fata încerca să mascheze acest lucru, zâmbind timid, nu putea fi înşelată. Plânsese mult, probabil nici nu dormise, cearcănele accentuate întunecându-i şi mai mult privirea. Părăsi camera continuând să glumească, însă sufletul ei de mamă o avertiză că ceva nu este în regulă cu prietena fiicei sale. Ar fi dorit să ajute, dar hotărî să aştepte ca Aura să îi ceară asta. Avea încredere în judecata ei.
Aura asculta în tăcere confesiunea prietenei sale, deşi nu înţelegea întotdeauna ceea ce i se spunea, din cauza şoaptelor şi a plânsului înnecat al acesteia. Părea să îi fie teamă să pronunţe cu voce tare unele cuvinte, ca şi când rezonanţa lor i-ar fi provocat durere, ca şi cum s-ar fi temut să fie auzită, pentru a nu fi iar pedepsită. Avea nevoie să fie ascultată, iar Aura o ascultă. Avea nevoie să plângă pe umărul cuiva, iar Aura i-l oferi pe al său. Mărturisirea fetei o bulversa, îi părea ceva desprins dintr-ul film, apoi dintr-un coşmar. Îi era greu să asimileze tot ce asculta. Era surprinsă? Puţin spus. Indignată? Da. Să o judece? Nu, nu avea niciun drept. Tot ce putea face era să îi ofere sprijinul său necondiţionat. Nu era de acord cu ceea ce îi cerea, nu concepea aşa ceva... însă aici nu era vorba de viaţa ei, despre ce decizie ar fi luat ea. Nu era lupta ei. Ci a Mariei. Aura o mângăie pe păr, legănând-o uşor. O strângea în braţe ca pe un copil. Un copil al nimănui, deznăjduit şi speriat de ceea ce îl aşteaptă.
- V-am adus ciocolată caldă şi biscuiţi, m-am gândit că poate faceţi o pauză mică din a pune ţara la cale, glumi ea în timp ce aseză tava pe birou, dar ochii săi cercetau în secret chipul tinerei necunoscute. Era îmbrăcată simplu, un pluovăr gros şi o pereche de jeanşi, părul de lungime medie, brunet, îl avea prins neglijent la spate, nu era machiată şi nici măcar cercei nu purta. Ciudat, pentru o tânără de vârsta lor, să fie aşa neglijentă la aspectul fizic. Dar cel mai mult îi atrase atenţia ochii ei, negri şi mari, temători şi plânşi. Deşi fata încerca să mascheze acest lucru, zâmbind timid, nu putea fi înşelată. Plânsese mult, probabil nici nu dormise, cearcănele accentuate întunecându-i şi mai mult privirea. Părăsi camera continuând să glumească, însă sufletul ei de mamă o avertiză că ceva nu este în regulă cu prietena fiicei sale. Ar fi dorit să ajute, dar hotărî să aştepte ca Aura să îi ceară asta. Avea încredere în judecata ei.
Aura asculta în tăcere confesiunea prietenei sale, deşi nu înţelegea întotdeauna ceea ce i se spunea, din cauza şoaptelor şi a plânsului înnecat al acesteia. Părea să îi fie teamă să pronunţe cu voce tare unele cuvinte, ca şi când rezonanţa lor i-ar fi provocat durere, ca şi cum s-ar fi temut să fie auzită, pentru a nu fi iar pedepsită. Avea nevoie să fie ascultată, iar Aura o ascultă. Avea nevoie să plângă pe umărul cuiva, iar Aura i-l oferi pe al său. Mărturisirea fetei o bulversa, îi părea ceva desprins dintr-ul film, apoi dintr-un coşmar. Îi era greu să asimileze tot ce asculta. Era surprinsă? Puţin spus. Indignată? Da. Să o judece? Nu, nu avea niciun drept. Tot ce putea face era să îi ofere sprijinul său necondiţionat. Nu era de acord cu ceea ce îi cerea, nu concepea aşa ceva... însă aici nu era vorba de viaţa ei, despre ce decizie ar fi luat ea. Nu era lupta ei. Ci a Mariei. Aura o mângăie pe păr, legănând-o uşor. O strângea în braţe ca pe un copil. Un copil al nimănui, deznăjduit şi speriat de ceea ce îl aşteaptă.
joi, 26 august 2010
Episodul 16
Decembrie se anunţa a fi cu adevărat luna surprizelor şi cadourilor pentru Aura. Evenimentele ce aveau să schimbe vieţile apropiaţilor săi, urmau să aibă efecte şi asupra ei. Dar atât timp cât Damian îi era alături, orice obstacol înlăturat, devenea o treaptă spre maturizare.
Trecuse o săptămână de la acea nefericită întâmplare, despre care se încerca a se vorbi cât mai puţin. Bianca îşi dorea din tot sufletul să se întânlească cu Bogdan pentru a-i aplica singură o corecţie în timp ce Cătălina vedea acum în Damian un adevărat erou. Faptul că intuiţia nu o înşelase şi că pe cei doi îi lega o dragoste sinceră o bucura enorm, ca şi când ea însăşi ar fi fost protagonista acestei poveşti.
- Dar Răzvan unde este? Întrebă Victor, ridicându-şi pentru câteva clipe ochii din foile pe care le completa cu o viteză ameţitoare. Era ultimul an la psihologie, iar pregătirile pentru lucrarea de licenţă începuseră deja. Surprinzător, Bianca se dovedea interesată de cercetările lui, punându-i o groază de întrebări şi ajutându-l conştiincioasă cu materialele.
Cătălina se foi uşor pe scaun, răspunzând cu jumătate de glas:
- E plecat pentru două săptămâni...în cantonament. Probabil gândul că prietenul ei va găsi cât timp este plecat, pe altcineva, o măcina.
- Nu îţi face griji, o linişti Aura prinzând-o amical de mână. Nicăieri nu va întâlni un zâmbet mai fermecător ca al tău.
Cătălina zâmbi larg, ca pentru a întări spusele prietenei ei.
- Dar tu? Când ai de gând să te împaci cu Damian? Şi ce este, de fapt, între voi?o intervievă el, clipind complice.
Involuntar, Aura îşi întoarse privirea în direcţia magazinului, acolo unde Damian comanda pentru ei toţi. Parcă simţindu-se privit, acesta se întoarse brusc. Surprinzându-i privirea, îi zâmbi. Aura zâmbi şi ea, simţind o căldură moleşitoare deja binecunoscută cuprinzându-i întreg corpul.
- Bună, tuturor!salută o fată, oprindu-se la masa lor animată, în interiorul cafenelei din campusul universitar.
- Bună, Maria! O salută şi Aura entuziasmatp, invitând-o să li se alăture.
- Mulţumesc, poate data viitoare. Aura, te rog, poţi veni o clipă cu mine?
- Da, bineînţeles, aprobă aceasta integrată urmărind-o afară din încăpere.
- Cine este?intrebă Bianca puţin suspicioasă, privind prin peretele de sticlă cele două fete discutând lângă o alee mai puţin populată de studenţi.
- Aaaa... stai numai să îţi spun. Este o ciudată! Îşi începu Cătălina pledoaria şi se lansă într-o lungă expunere despre stilul vestimentar al necunoscutei.
- Eşti bine?întrebă Aura îngrijorată, privind chipul parcă prea palid, ochii parcă prea încercănaţi ai fetei.
- Mda... nu. Oftă adânc. Nu sunt deloc bine. Iartă-mă că intervin aşa, dar mă aflu într-o situaţie disperată şi nu am practic cu cine vorbi. Ştiu că nu am niciun drept să îţi cer ajutorul şi să te implic în aşa ceva şi îţi jur că am încercat să mă descurc de una singură, dar nu pot... nu mai pot! Bărbia începu să îi tremure şi se vedea că făcea eforturi mari să nu izbucnească în plâns.
- Linişteşte-te! Totul va fi bine... sper! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi vom căuta împreună o soluţie, încercă ea să o linişteascp, dar – de fapt – Aura abia îşi putea ascunde propria nelinişte.
- Nu aici. Ne putem întâlni după cursuri?
- Da, bineînţeles. Îţi dau adresa mea şi te aştept după amiază. Ai grijă de tine, da?
Maria înclină din cap, încercând să schiţeze un zâmbet, dar uneori zâmbetul unui om supărat este mai trist decât plânsul acestuia...
Trecuse o săptămână de la acea nefericită întâmplare, despre care se încerca a se vorbi cât mai puţin. Bianca îşi dorea din tot sufletul să se întânlească cu Bogdan pentru a-i aplica singură o corecţie în timp ce Cătălina vedea acum în Damian un adevărat erou. Faptul că intuiţia nu o înşelase şi că pe cei doi îi lega o dragoste sinceră o bucura enorm, ca şi când ea însăşi ar fi fost protagonista acestei poveşti.
- Dar Răzvan unde este? Întrebă Victor, ridicându-şi pentru câteva clipe ochii din foile pe care le completa cu o viteză ameţitoare. Era ultimul an la psihologie, iar pregătirile pentru lucrarea de licenţă începuseră deja. Surprinzător, Bianca se dovedea interesată de cercetările lui, punându-i o groază de întrebări şi ajutându-l conştiincioasă cu materialele.
Cătălina se foi uşor pe scaun, răspunzând cu jumătate de glas:
- E plecat pentru două săptămâni...în cantonament. Probabil gândul că prietenul ei va găsi cât timp este plecat, pe altcineva, o măcina.
- Nu îţi face griji, o linişti Aura prinzând-o amical de mână. Nicăieri nu va întâlni un zâmbet mai fermecător ca al tău.
Cătălina zâmbi larg, ca pentru a întări spusele prietenei ei.
- Dar tu? Când ai de gând să te împaci cu Damian? Şi ce este, de fapt, între voi?o intervievă el, clipind complice.
Involuntar, Aura îşi întoarse privirea în direcţia magazinului, acolo unde Damian comanda pentru ei toţi. Parcă simţindu-se privit, acesta se întoarse brusc. Surprinzându-i privirea, îi zâmbi. Aura zâmbi şi ea, simţind o căldură moleşitoare deja binecunoscută cuprinzându-i întreg corpul.
- Bună, tuturor!salută o fată, oprindu-se la masa lor animată, în interiorul cafenelei din campusul universitar.
- Bună, Maria! O salută şi Aura entuziasmatp, invitând-o să li se alăture.
- Mulţumesc, poate data viitoare. Aura, te rog, poţi veni o clipă cu mine?
- Da, bineînţeles, aprobă aceasta integrată urmărind-o afară din încăpere.
- Cine este?intrebă Bianca puţin suspicioasă, privind prin peretele de sticlă cele două fete discutând lângă o alee mai puţin populată de studenţi.
- Aaaa... stai numai să îţi spun. Este o ciudată! Îşi începu Cătălina pledoaria şi se lansă într-o lungă expunere despre stilul vestimentar al necunoscutei.
- Eşti bine?întrebă Aura îngrijorată, privind chipul parcă prea palid, ochii parcă prea încercănaţi ai fetei.
- Mda... nu. Oftă adânc. Nu sunt deloc bine. Iartă-mă că intervin aşa, dar mă aflu într-o situaţie disperată şi nu am practic cu cine vorbi. Ştiu că nu am niciun drept să îţi cer ajutorul şi să te implic în aşa ceva şi îţi jur că am încercat să mă descurc de una singură, dar nu pot... nu mai pot! Bărbia începu să îi tremure şi se vedea că făcea eforturi mari să nu izbucnească în plâns.
- Linişteşte-te! Totul va fi bine... sper! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi vom căuta împreună o soluţie, încercă ea să o linişteascp, dar – de fapt – Aura abia îşi putea ascunde propria nelinişte.
- Nu aici. Ne putem întâlni după cursuri?
- Da, bineînţeles. Îţi dau adresa mea şi te aştept după amiază. Ai grijă de tine, da?
Maria înclină din cap, încercând să schiţeze un zâmbet, dar uneori zâmbetul unui om supărat este mai trist decât plânsul acestuia...
Episodul 15
Stăteau de mai bine de 15 minute în tăcere, în maşina parcată în faţa casei Aurei. Niciunul dintre ei nu ştia ce ar putea spune – cuvintele păreau nepotrivite. Tânăra continua să plângă, iar din cauza frigului sughiţa în răstimpuri.
Damian o privea cu inima încleştată. Cu părul ciufulit şi ţinuta dezordonată, părea neajutorată şi rănită, iar ochii ei iritaţi de atât plâns îi provocau o durere aproape fizică. Se simţea vinovat pentru tot. Trebuia să nu o fi lăsat să plece de lângă el. Iar daca nu ar fi urmărit-o după ce a părăsit sala balului, Dumnezeule... nici nu voia să îşi imagineze!
- Ani... îi pronunţă numele în şoaptă şi se apropie să o cuprindă în braţe, dar ea se retrase speriată, ca un animal sălbatic surprins de lumina orbitoare a unor faruri în noapte. Cât îl durea să o vadă aşa...
- Ani, iartă-mă...
- Nu, îngână ea.
- Ba da, te implor, iartă-mă, toate astea... e numai vina mea!
- Ba nu. Aura încercă să îşi şteargă lacrimile, impunându-şi să nu mai tremure. Vinovata sunt numai eu. Tu nu ştii... e numai vina mea că Bogdan...
- Bogdan? Marius ...
- Nu, Bogdan. Bogdan este Marius, iar Marius nu există. Aura trase puternic aer în piept. Ei însăşi îi venea greu să fie coerentă. Te iubeam, Damian. Te iubeam mai presus de orice şi oricine. Şi tu... ce ai făcut cu dragostea mea, cu tot ceea ce însemnai pentru mine? Chiar nu am contat deloc pentru tine? Chiar era imposibil să mă poţi iubi? Să mă respecţi, măcar... nu meritam să fiu o „distracţie de o vară” până când ţi se reîntorcea acasă iubita. Nu meritam...
Damian îi cuprinse faţa în palmele sale, mângâindu-i chipul, ştergându-i lacrimile sărate.
- Ani, iubito, crede-mă... lucrurile nu au fost aşa. Îţi jur! Am tot încercat să îţi explic.
Aura îi cuprinse mâinile în mâinile ei mici, îndepărtându-le de pe chipul ei, dar continuă să i le ţină, frămându-le uşor. Nu erau duşmani. Dar nici iubiţi. Sosise clipa adevărului, iar sufletul ei tânjea după descătuşare.
- Lasă-mă să termin. Am rupt orice legătură cu tine, crezând că aşa voi uita. Dar a început facultatea şi devenise inevitabil să te reîntâlnesc. Iar tu continuai să mă cauţi... singurul lucru la care mă puteam gîndi e că, undeva, acasă, te aşteaptă o fată care nu merită ceea ce îi facem noi. Eu nu aveam niciun drept să intervin în relaţia voastră, eu am fost încă de la început doar... „cealaltă”!
- Ba nu. Nu ai fost pentru nicio clipă. Lucrurile cu Simina...
- Simina o cheamă? Întrebă Aura zâmbind trist. „Rivala” ei tocmai căpătase o identitate. Drăguţ nume. Dar, te rog, nu mă întrerupe. Mi-e deja destul de greu. Nu vreau să mă repet şi sper ca într-o zi să mă poţi înţelege... să mă pot înţelege cum de am putut face aşa ceva şi cât era să mă coste de scump! M-am gândit că dacă mă vei vedea alături de altcineva, vei înceta să te mai joci cu mintea mea... şi a ei. Bogdan s-a înimerit să fie acel „cineva”, dar între mine şi el nu s-a petrecut nimic. Până astă seară, când... izbunci în plâns. Simpla amintire a atingerii lui, a zâmbetului lui perfid o înfiorau.
Damian o cuprinse strâns în braţe. Abia acum începea să înţeleagă să pună lucrurile cap la cap. Continuă să o strângă în braţe şi să o legene, până când, într-un târziu, ea se linişti. O sărută pe frunte şi îi aşeză capul pe umărului lui.
- Simina a fost prietena mea pentru aproape doi ani. Lucrurile au mers bine între noi, nu pot nega, dar din primăvara trecută începuserăm să ne certăm practic din orice. Nimic din ce făceam nu era pe placul ei, eu deja îmi construisem un zid împotriva crizelor ei zilnice, deci şi împotriva ei. În iunie, imediat după ce am terminat sesiunea, mi-a propus să plecăm amândoi la părinţii ei, în Egipt, să ne petrecem vacanţa acolo. Dar am refuzat-o. Am rugat-o să se ducă numai ea, iar timpul despărţirii să ne folosească ca răgaz de a reflecta şi hotărî dacă vom rămâne sau nu împreună. Apoi te-am cunoscut pe tine... atât de dulce, de inocentă, de... tu! M-am îndrăgostit nebuneşte şi fiecare minut petrecut cu tine îmi părea special, doar pentru faptul că îl petreceam alături de tine. Rămăsesem însă conştient că Simina urma să se întoarcă şi aveam de dat explicaţii, atât în faţa ta, cât şi a ei. Din fericire, ea simplificase cu mult lucrurile. Cunoscuse pe cineva acolo, un tânăr dintr-o familie alături de care lucrau părinţii ei. Aşadar, venise în ţară pentru restul bagajelor şi pentru a încheia situaţia cu facultatea, transferându-se la studii postliceale în Cairo. Am ajutat-o şi în nici trei săptămâni o conduceam la aeroport. Am rugat-o să aibă grijă de ea, ea m-a rugat să lupt pentru tine.
- Îi povestisei despre mine?întrebă Aura cu ochii măriţi de surpriză.
- Da. Deşi eram despărţiţi deja. Îţi aminteşti acea zi, în parc? Am încercat să îţi explic totul, dar ai fugit...
- Am fugit... repetă ea în şoaptă, rememorând acea zi. Am crezut că...
- Sttt! O linişti el, strângând-o la piept. Nici nu îţi poţi imagina de câte ori am visat să te strând iar în braţe!
- Sper că măcar pe jumătate de câte ori am visat eu să fiu în braţele tale, şopti Aura şi Damian o sărută iarăşi pe frunte.
Damian o privea cu inima încleştată. Cu părul ciufulit şi ţinuta dezordonată, părea neajutorată şi rănită, iar ochii ei iritaţi de atât plâns îi provocau o durere aproape fizică. Se simţea vinovat pentru tot. Trebuia să nu o fi lăsat să plece de lângă el. Iar daca nu ar fi urmărit-o după ce a părăsit sala balului, Dumnezeule... nici nu voia să îşi imagineze!
- Ani... îi pronunţă numele în şoaptă şi se apropie să o cuprindă în braţe, dar ea se retrase speriată, ca un animal sălbatic surprins de lumina orbitoare a unor faruri în noapte. Cât îl durea să o vadă aşa...
- Ani, iartă-mă...
- Nu, îngână ea.
- Ba da, te implor, iartă-mă, toate astea... e numai vina mea!
- Ba nu. Aura încercă să îşi şteargă lacrimile, impunându-şi să nu mai tremure. Vinovata sunt numai eu. Tu nu ştii... e numai vina mea că Bogdan...
- Bogdan? Marius ...
- Nu, Bogdan. Bogdan este Marius, iar Marius nu există. Aura trase puternic aer în piept. Ei însăşi îi venea greu să fie coerentă. Te iubeam, Damian. Te iubeam mai presus de orice şi oricine. Şi tu... ce ai făcut cu dragostea mea, cu tot ceea ce însemnai pentru mine? Chiar nu am contat deloc pentru tine? Chiar era imposibil să mă poţi iubi? Să mă respecţi, măcar... nu meritam să fiu o „distracţie de o vară” până când ţi se reîntorcea acasă iubita. Nu meritam...
Damian îi cuprinse faţa în palmele sale, mângâindu-i chipul, ştergându-i lacrimile sărate.
- Ani, iubito, crede-mă... lucrurile nu au fost aşa. Îţi jur! Am tot încercat să îţi explic.
Aura îi cuprinse mâinile în mâinile ei mici, îndepărtându-le de pe chipul ei, dar continuă să i le ţină, frămându-le uşor. Nu erau duşmani. Dar nici iubiţi. Sosise clipa adevărului, iar sufletul ei tânjea după descătuşare.
- Lasă-mă să termin. Am rupt orice legătură cu tine, crezând că aşa voi uita. Dar a început facultatea şi devenise inevitabil să te reîntâlnesc. Iar tu continuai să mă cauţi... singurul lucru la care mă puteam gîndi e că, undeva, acasă, te aşteaptă o fată care nu merită ceea ce îi facem noi. Eu nu aveam niciun drept să intervin în relaţia voastră, eu am fost încă de la început doar... „cealaltă”!
- Ba nu. Nu ai fost pentru nicio clipă. Lucrurile cu Simina...
- Simina o cheamă? Întrebă Aura zâmbind trist. „Rivala” ei tocmai căpătase o identitate. Drăguţ nume. Dar, te rog, nu mă întrerupe. Mi-e deja destul de greu. Nu vreau să mă repet şi sper ca într-o zi să mă poţi înţelege... să mă pot înţelege cum de am putut face aşa ceva şi cât era să mă coste de scump! M-am gândit că dacă mă vei vedea alături de altcineva, vei înceta să te mai joci cu mintea mea... şi a ei. Bogdan s-a înimerit să fie acel „cineva”, dar între mine şi el nu s-a petrecut nimic. Până astă seară, când... izbunci în plâns. Simpla amintire a atingerii lui, a zâmbetului lui perfid o înfiorau.
Damian o cuprinse strâns în braţe. Abia acum începea să înţeleagă să pună lucrurile cap la cap. Continuă să o strângă în braţe şi să o legene, până când, într-un târziu, ea se linişti. O sărută pe frunte şi îi aşeză capul pe umărului lui.
- Simina a fost prietena mea pentru aproape doi ani. Lucrurile au mers bine între noi, nu pot nega, dar din primăvara trecută începuserăm să ne certăm practic din orice. Nimic din ce făceam nu era pe placul ei, eu deja îmi construisem un zid împotriva crizelor ei zilnice, deci şi împotriva ei. În iunie, imediat după ce am terminat sesiunea, mi-a propus să plecăm amândoi la părinţii ei, în Egipt, să ne petrecem vacanţa acolo. Dar am refuzat-o. Am rugat-o să se ducă numai ea, iar timpul despărţirii să ne folosească ca răgaz de a reflecta şi hotărî dacă vom rămâne sau nu împreună. Apoi te-am cunoscut pe tine... atât de dulce, de inocentă, de... tu! M-am îndrăgostit nebuneşte şi fiecare minut petrecut cu tine îmi părea special, doar pentru faptul că îl petreceam alături de tine. Rămăsesem însă conştient că Simina urma să se întoarcă şi aveam de dat explicaţii, atât în faţa ta, cât şi a ei. Din fericire, ea simplificase cu mult lucrurile. Cunoscuse pe cineva acolo, un tânăr dintr-o familie alături de care lucrau părinţii ei. Aşadar, venise în ţară pentru restul bagajelor şi pentru a încheia situaţia cu facultatea, transferându-se la studii postliceale în Cairo. Am ajutat-o şi în nici trei săptămâni o conduceam la aeroport. Am rugat-o să aibă grijă de ea, ea m-a rugat să lupt pentru tine.
- Îi povestisei despre mine?întrebă Aura cu ochii măriţi de surpriză.
- Da. Deşi eram despărţiţi deja. Îţi aminteşti acea zi, în parc? Am încercat să îţi explic totul, dar ai fugit...
- Am fugit... repetă ea în şoaptă, rememorând acea zi. Am crezut că...
- Sttt! O linişti el, strângând-o la piept. Nici nu îţi poţi imagina de câte ori am visat să te strând iar în braţe!
- Sper că măcar pe jumătate de câte ori am visat eu să fiu în braţele tale, şopti Aura şi Damian o sărută iarăşi pe frunte.
Episodul 14
Kilometrii se scurgeau unul câte unul, fără ca niciunul să spună ceva. Aura privea pierdută pe geamul din dreapta ei, în timp ce maşina rula încet; doar sunetul regulat al ştergătoarelor întina tăcerea din maşină şi tumultul ploii de afară. Nerealizând parcă prezenţa lui Bogdan, tânăra continua să privească străzile cufundate în întuneric şi felul în care chipul I se reflecta pe geam, modul straniu în care stropii de apă ce se prelingeau rapid, îi distorsionau trăsăturile. Aşa îşi simtea ea sufletul: sfâşiat. Doar închizând ochii îi putea simţi încă prezenţa lui Damian, ca şi cum ar fi aievea. Preţ de câteva minute îl ţinuse în braţe…o ţinuse în braţe şi-şi plimbase palma pe spatele ei, alinând-o treptat, alintând-o doar cum el avea puterea să o facă. Cât de mult şi-ar fi dorit să se piardă în îmbrăţişarea lui pentru o eternitate. Să-I simtă braţele în jurul ei, ocrotind-o, dezmierdând-o…dar adevărul negrăit de pe buzele lui ridicase din nou bariera între sufletele lor. Nu locul ei era acolo.
Un viraj brusc la stânga o făcu să tresară. Îi luă câteva secunde bune până să îşi dea seama că nu se mai aflau pe drumul spre casa sa. Privi la Bogdan nedumerită:
- Cred că ai greşit strada…
- Este o scurtătură. Stai liniştită – replică el vizibil încordat.
Teama se strecura însă în sufletul Aurei.
- Indiferent ce scurtătură cunoşti, te rog frumos să întorci. Drumul acesta nu duce cu siguranţă la casa mea!
- Ţi-am spus să te linişteşti, îi reaminti el pe un ton ce i se păru fetei voit superior.
Privindu-i zâmbetul nedisimulat din colţul buzelor şi mâinile strângând energic volanul, Aura era departe de a se simţi liniştită. Vorbele lui sunau ca o ameninţare mascată, iar privirea lui tot mai întunecată contrasta cu zâmbetul afişat, zâmbet ce îi aducea Aurei cu rânjetul unui animal prădător în faţa ospăţului.
- Opreşte maşina, Bogdan! Imediat! Vorbesc cât se poate de serios, vreau să cobor!
Tânărul o fulgeră cu privirea. Aura îngheţă.
- Vorbeşti prostii… scumpa mea, puţină răbdare, te rog!
- Răbdare pentru ce?se întoarse grăbită spre portiera ei, dar sunetul de închidere automată a acesteia îi zadarnicii încercările. Era prizoniera lui. Încercă să îl înfrunte:
- Ai innebunit? Deschide!
- Da, sunt nebun! Mulţumită?începu el să râdă în timp e parca maşina la ceea ce părea a fi un capăt de stradă. Aura privea cercetător la tot ce îi înconjurau, în disperarea de a găsi un semn distinctiv, un indiciu prin care să îşi dea seama unde se aflau, dar perdelele grele de ploaie şi întunericul rece ridicau ziduri de nepătruns, transformând maşina într-o cuşcă.
Bogdan stinse toate luminile, îşi puse cheile în buzunar şi oftă mustrător, teatral, ca şi cum s-ar fi adresat unul copil neascultător:
- Of, of! Scumpa mea, dar ce s-a întâmplat?îi dojeni el privirea înspăimântată, încercând să o mângâie pe obraz. Aura îşi întoarse privirea:
- Da-mi drumul! Nu ai niciun drept să faci asta!- O… ba da!E dreptul pe care mi-l dă toate aceste săptămâni în care am stat la dispoziţia ta ca un prost, răbdându-ţi toate ifosele de mironosiţă. Râse puternic, răsturnându-şi capul pe spate. Chiar ma crezi prost? Te-am văzut cu el...cum dansaţi, cum vă sărutaţi! Şi mie mi-ai refuzat toate acestea, mi-ai spus ca nu eşti pregătită, ca ai nevoie de timp. Ţi-am acordat destul timp...
Aura se trase cât mai departe de el, până ce se lipi de portieră, simţind răceala geamului pe spate, prin materialul subţire al rochiei. Respira sacadat, iar privirea lui fixă o îngrozea. Doamne, cum se putuse ajunge până aici?
- A sosit momentul să fiu răsplătit, scumpa mea! Rosti el sarcastic, dându-i părul la o parte, pentru a o putea săruta pe gât.
O bufnitură puternică, urmată de sunetul cioburilor îi făcu pe amândoi să tresară. Aura ţipă. Afară, în ploaia torenţială, o siluetă înaltă învârtea ameninţător în mână ceea ce părea a fi o bâtă.
- Ce dracu... Mi-a spart farul, nemernicul!
Bogdan bâjbâi după chei şi aprinse luminile de poziţii. În lumina difuză, Aura îi putu recunoscu pe Damian. Apa şiroia pe chipul şi hainele lui, dar privirea îi era şi mai rece.
- Îţi recomand să cobori imediat, altfel parbrizul este cel care urmează – îl înştiinţă Damian, ţintind ameninţător cu bâta.
Bogdan se supuse râzând fals şi coborî cu mâinile ridicate pe jumătate, încercând să îl liniştească pe acest nebun care părea hotărât să îi distrugă maşina părinţilor. Costa o avere şi cu siguranţă tatăl său îl va face să plătească cu vârf şi îndesat. Doar era recunoscut pentru asprimea sa, atât în afaceri, cât şi în cercuri mai restrânse.
- Hei, amice, sunt sigur că putem discuta…
Damian se repezi spre el şi îl imobiliză, strivindu-I faţa de suprafaţa umedă a capotei. Îi suci mâinile la spate, făcându-l să geamă de durere.
- Nu sunt amicul tău! Îi şuieră el cu maxilarele încleştate, asigurându-se că nu se poate sustrage încătuşării. Aura coborî şi ea în ploaia îngrozitor de rece, privind stupefiată scena. Damian îi făcu semn să urce în maşina lui. Era parcată la vreo 20 metrii distanţă, cu toate luminile stinse. Tânăra se adăposti pe locul din dreapta. Apa ce îi şiroia din păr se amesteca cu lacrimile. Tremura îngrozitor, atât de frig, cât şi de teamă. Însă nu mai era teamă pentru propria viaţă, ci pentru a lui Damian, rămas cu Bogdan, de la care Aura se aştepta la ce e mai rău. Venise după ea! O salvase! Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu apărea Damian o făcea să plângă şi mai tare.
Cu un pumn puternic aplicat sub bărbie, Damian îl trânti pe Bogdan în mijlocul străzii. Aura ţipă îngrozită, acoperindu-şi faţa cu palmele, dar Bogdan nu ripostă, ci rămase întins pe jos. Damian continuă să îl ameninţe cu bâta, dar fără a-l atinge. Părea că îi spune ceva, şi Aura ar fi vrut audă ce anume, dar ploaia şi distanţa nu îi permiteau. Într-un final, Damian se urcă în maşină. Speriată şi ruşinată, Aura plângea în tăcere, ghemuită în scaun.
- Eşti bine? O întrebă el punându-şi bâta sub scaun şi cercetându-i faţa.
- Da, răspunse ea printre sughiţuri şi îşi plecă privirea.
Niciunul nu mai spuse nimic. Damian întoarse maşina şi porniră spre casa fetei, privindu-l pe Bogdan în oglinda retrovizoare cum îşi inspecta farul spart. Îi scăpă o înjurătură printre dinţi, dar continuă să se îndepărteze.
Episodul 13
În curând, mesele şi scaunele fuseseră îndepărtate, iar pe scenă urcă o formaţie în vogă, apreciată de publicul larg. Buna dispoziţie putea fi măsurată şi prin numărul paharelor goale sau a perechilor de pantofi incomozi, aruncaţi sub mobilă retrasă lângă pereţi. Cercul Aurei se mări considerabil când mai mulţi colegi atât de-ai ei şi de-ai Cătălinei, dar şi de-ai Biancăi şi Răzvan li se alăturară. Aparent, totul era perfect, se gândea cu amărăciune tânăra. Se afla la Balul Bobocilor, alături de un băiat care părea să o placă sincer şi de cele mai bune prietene ale ei, care zâmbeau fericite, savurând fiecare moment. Ar fi avut toate ingredinetele unei nopţi de neuitat. Cu toate acestea, ochii ei cercetau neobosiţi încăperea, în speranţa că îl va zări, fie şi pentru o clipă, pe cel după care sufletul ei tânjea. Se gândea că poate, pe această cale, avea să o cunoască şi pe cea în favoarea căreia a renunţat lângă cel pe care îl iubeşte. Însă Damian nu era de găsit. După zecile de supoziţii care se năşteau în mintea ei, ajunsese să creadă într-un final că Damian voit alesese să nu participe la bal, pentru a evita o scenă neplăcută.
Muzica se opri şi solistul anunţă o melodie lentă, iar perechile începuseră să se formeze. Încă de la primele acorduri, Aura recunoscu melodia Blue eyes a lui Elton John. Se simţi brusc ameţită. Era melodia ei şi a lui Damian. Lacrimi fierbinţi se încăpăţânau să strălucească în colţul ochilor, iar când Bogdan se apropie să o cuprindă în braţe, se scuză şi fugi înspre ieşire, motivând că se duce la baie.
Mergea cu capul plecat pentru a-şi ascunde lacrimile şi înainta cu dificultate, încercând să îşi croiască drum printre cuplurile ce se balansau molatec, când se ciocni cu cineva. Bolborosii câteva scuze şi încercă să îşi continue drumul, dar aceeaşi persoană o prinse de mână, ţintuind-o pe loc. Aura îşi ridică confuză privirea.
- Îmi acorzi acest dans? Crezu pentru o clipă că va leşina. Damian o privea profund, ca şi cum ar fi adresat întrebarea direct sufletului ei. Ca hipnotizată, îşi înclină capul în semn de accept şi se lăsă cuprinsă în braţe. Corpul ei îl recunoscu imediat şi se mulă paşilor lui aşa cum întreaga lui fiinţă i se mulase pe forma sufletului ei. Niciunul nu îndrăzniră a mai spune ceva, ca şi cum le-ar fi fost teamă că vraja s-ar destrăma şi s-ar trezi singuri, înconjuraţi de vid. Damian o ţinea strâns la pieptul lui. Dumnezeule, cât de mult o iubea! O pierduse ca un prost vara trecută, dar imaginea ei, ochii ei înlăcrimaţi, acea ultimă întâlnire din parc, îl urmărea şi acum, o retrăia încontinuu, o durere cinică ce-i otrăvea simţurile. Cu faţa ascunsă la pieptul lui, Aura plângea fără sunet. Nici măcar nu suspina, lacrimile curgeau nestăvilite. Îşi dorea ca acel cântec să nu se mai termine niciodată, iar ea să rămână ocrotită de căldura îmbrăţişării lui. Nu dansase niciodată un slow într-un mod atât de tulburător. Simţea mâna caldă a lui Damian pe talia sa, iar răsuflarea lui îi mângâia fruntea. Era un moment cu adevărat magic. Când muzica se opri, el o mai ţinu câteva clipe în braţe, ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî să o lase să plece.
- Mulţumesc!murmură ea într-un final, retrăgându-se cu regret din îmbrăţişarea lui caldă.
Însă Damian nu avea să se mulţumească cu vorbe de această dată. Visase acest moment de nenumărate ori în ultimele trei luni şi tocmai aflase că lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ne dorim... uneori ies chiar mai bine! Acel moment le fusese sortit.
Aşa că se aplecă încet şi îi gustă dulceaţa buzelor. Pentru un moment, ea păru surpinsă, dar îi răspunse timid. Mâna lui îi prinse ceafa pentru a-i menţine sărutul şi simţii plăcerea invadându-i simţurile. Dacă ar fi simţit orice fel de opunere din partea ei, ar fi renunţat imediat, dar nu se întâmplă aşa. Şi nu era nimic care să-l fi putut face să renunţe a o săruta. Nimic care să îl oprească să o guste, să-i redescopere fineţea buzelor şi felul în care, atât de des, retrăise experienţa scurtei, dar intensei poveşti de iubire de vara trecută. Nimic nu se compara cu Aura.
Pentru încă câteva momente, ea rămase nemişcată, apoi, brusc, îşi plecă privirea. Damian îi prinse faţa între palme şi i-o ridică spre el, obligând-o să îl privească în timp ce cu două degete îi ştergea cele două şiruri de lacrimi de pe obraji. Dar nu putu îndura ceea ce vedea. Aura părea cu adevărat rănită. Îşi clătină capul încet şi cu ochii ei mari, înlăcrimaţi, parcă îl implora să înceteze, să nu îi mai chinuie sufletul deja confuz şi îndurerat.
Damian îşi lăsă mâinile să îi cadă inerte pe lângă corp. Aşadar, dragostea lui era sursa nefericirii ei, a lacrimilor ei fierbinţi. Asta nu putea să şi-o ierte nicicând...
O lăsă să plece. Şi o privi din nou îndepărtându-se, ca şi în acea după amiază în parc.
Reîntoarsă în grupul ei, Aura se scuză printr-o migrenă îngrozitoare şi după ce le asigură pe fete că totul este în regulă, îl rugă pe Bogdan să o conducă acasă. El acceptă ideea surprinzător de repede, însă Aura era preocupată cu alte gânduri ca să observe acest amănunt. Acest mic amănunt care era pe punctul de a-i schimba viaţa...
Muzica se opri şi solistul anunţă o melodie lentă, iar perechile începuseră să se formeze. Încă de la primele acorduri, Aura recunoscu melodia Blue eyes a lui Elton John. Se simţi brusc ameţită. Era melodia ei şi a lui Damian. Lacrimi fierbinţi se încăpăţânau să strălucească în colţul ochilor, iar când Bogdan se apropie să o cuprindă în braţe, se scuză şi fugi înspre ieşire, motivând că se duce la baie.
Mergea cu capul plecat pentru a-şi ascunde lacrimile şi înainta cu dificultate, încercând să îşi croiască drum printre cuplurile ce se balansau molatec, când se ciocni cu cineva. Bolborosii câteva scuze şi încercă să îşi continue drumul, dar aceeaşi persoană o prinse de mână, ţintuind-o pe loc. Aura îşi ridică confuză privirea.
- Îmi acorzi acest dans? Crezu pentru o clipă că va leşina. Damian o privea profund, ca şi cum ar fi adresat întrebarea direct sufletului ei. Ca hipnotizată, îşi înclină capul în semn de accept şi se lăsă cuprinsă în braţe. Corpul ei îl recunoscu imediat şi se mulă paşilor lui aşa cum întreaga lui fiinţă i se mulase pe forma sufletului ei. Niciunul nu îndrăzniră a mai spune ceva, ca şi cum le-ar fi fost teamă că vraja s-ar destrăma şi s-ar trezi singuri, înconjuraţi de vid. Damian o ţinea strâns la pieptul lui. Dumnezeule, cât de mult o iubea! O pierduse ca un prost vara trecută, dar imaginea ei, ochii ei înlăcrimaţi, acea ultimă întâlnire din parc, îl urmărea şi acum, o retrăia încontinuu, o durere cinică ce-i otrăvea simţurile. Cu faţa ascunsă la pieptul lui, Aura plângea fără sunet. Nici măcar nu suspina, lacrimile curgeau nestăvilite. Îşi dorea ca acel cântec să nu se mai termine niciodată, iar ea să rămână ocrotită de căldura îmbrăţişării lui. Nu dansase niciodată un slow într-un mod atât de tulburător. Simţea mâna caldă a lui Damian pe talia sa, iar răsuflarea lui îi mângâia fruntea. Era un moment cu adevărat magic. Când muzica se opri, el o mai ţinu câteva clipe în braţe, ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî să o lase să plece.
- Mulţumesc!murmură ea într-un final, retrăgându-se cu regret din îmbrăţişarea lui caldă.
Însă Damian nu avea să se mulţumească cu vorbe de această dată. Visase acest moment de nenumărate ori în ultimele trei luni şi tocmai aflase că lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ne dorim... uneori ies chiar mai bine! Acel moment le fusese sortit.
Aşa că se aplecă încet şi îi gustă dulceaţa buzelor. Pentru un moment, ea păru surpinsă, dar îi răspunse timid. Mâna lui îi prinse ceafa pentru a-i menţine sărutul şi simţii plăcerea invadându-i simţurile. Dacă ar fi simţit orice fel de opunere din partea ei, ar fi renunţat imediat, dar nu se întâmplă aşa. Şi nu era nimic care să-l fi putut face să renunţe a o săruta. Nimic care să îl oprească să o guste, să-i redescopere fineţea buzelor şi felul în care, atât de des, retrăise experienţa scurtei, dar intensei poveşti de iubire de vara trecută. Nimic nu se compara cu Aura.
Pentru încă câteva momente, ea rămase nemişcată, apoi, brusc, îşi plecă privirea. Damian îi prinse faţa între palme şi i-o ridică spre el, obligând-o să îl privească în timp ce cu două degete îi ştergea cele două şiruri de lacrimi de pe obraji. Dar nu putu îndura ceea ce vedea. Aura părea cu adevărat rănită. Îşi clătină capul încet şi cu ochii ei mari, înlăcrimaţi, parcă îl implora să înceteze, să nu îi mai chinuie sufletul deja confuz şi îndurerat.
Damian îşi lăsă mâinile să îi cadă inerte pe lângă corp. Aşadar, dragostea lui era sursa nefericirii ei, a lacrimilor ei fierbinţi. Asta nu putea să şi-o ierte nicicând...
O lăsă să plece. Şi o privi din nou îndepărtându-se, ca şi în acea după amiază în parc.
Reîntoarsă în grupul ei, Aura se scuză printr-o migrenă îngrozitoare şi după ce le asigură pe fete că totul este în regulă, îl rugă pe Bogdan să o conducă acasă. El acceptă ideea surprinzător de repede, însă Aura era preocupată cu alte gânduri ca să observe acest amănunt. Acest mic amănunt care era pe punctul de a-i schimba viaţa...
Episodul 12
Sala mare de festivităţi arăta şi mai maiestuoasă ca oricând. Mii de ghirlande argintii îmbrăcau încăperea luminată de tot atâtea beculeţe, care atunci când principalele lumini erau stinse, luceau în obscuritate precum licuricii, transformând locul în ceva feeric.
Scaunele erau şi ele îmbrăcate în mătase albă, prinse la spate cu funde mari, aurii, iar mesele erau asezate în cercuri concentrice, în centrul cărora se afla scena, de forma unei sfere tăiate pe jumătate şi înaltă de aproximativ un metru. Muzica din surdină părea şi mai profundă datorită pereţilor înalţi, care îmbunătăţeau considerabil acustica.
Toate aceste lucruri o fascinară pe Aura încă de când păşise înăuntru, cu paşi mărunţi, de boboc. Ea însăşi purta o rochie albă, lungă, cu o bandă albastră, lată sub bust, pentru a-i evidenţia talia subţire şi şoldurile frumos curbate. Mai păşea uşor şi din cauza tocurilor înalte cu care nu era obişnuită şi poate de aceea se sprijinea de braţul lui Bogdan, care, îmbrăcat într-un impecabil costum negru, o purta la braţ ca pe un trofeu, zâmbind trufaş. Părul Aurei cădea pe umeri în cascade negre, uşor ondulate, iar ochii ei albaştrii, de obicei senini, erau acum izbitori de închişi la culoare şi cercetau necontenit ceilalţi invitaţi, în speranţa de a regăsi acel chip după care tânjea inima ei.
Următorul cuplu care păşi în încăpere era format din Cătălina şi Răzvan, student şi el în anul I, dar la Sport. Aşadar, era un tânăr înalt, cu o constituţie atletică, cu spate lat şi braţe musculoase, lucru ce o încânta pe surâzătoarea sa parteneră. Aceasta, purtând o rochie scurtă, neagră, nu se putuse abţine şi îşi împodobise frumosul ei păr blond cu o pană roz, ce înconjura pe o laterală un coc elaborat. Păşea zâmbind încrezător, neuitând însă să-ţi admire în răstimpuri noul ei iubit, despre care credea că este râvnit de toate fetele din universitate. Bineînţeles, acest gând o făcea să îl placă şi mai mult, deşi nu erau împreună decât de trei zile.
În urma lor, într-o superbă rochie roşie, lungă până în podea, păşea Bianca, la braţul unui tânăr vizibil stingherit de lumina puternică a reflectoarelor şi de privirile îndreptate spre ei. Purta ochelari de vedere, cu rame groase, maronii, iar părul îi cădea neglijent pe frunte, ca şi cum, în ciuda acestui eveniment, ar fi uitat să treacă pe la frizer. Bianca îl strânse uşor de braţ, îndemnându-l să îşi continue drumul spre masa unde celelalte două cupluri îl aşteptau. Luând loc între Răzvan şi Victor, căci acesta era numele partenerului ei, Bianca exclamă:
- Să îmi bag ceva în ele de tocuri, deja mă dor picioarele!
Cătălina o privi cu ochii măriţi voluntar, contrariată de limbajul folosit, dar Aura îi zâmbi complice. Şi ea era încercată de aceleaşi sentimente.
Pe scena sferică şi înaltă, punctul de actracţie al serii, urcară pe rând toţi cei din conducere: decanul, prodecanul, câţiva lectori, şefi de diverse departamente, preşedintele ligii studenţilor, preşedintele cercului de artă şi lista continua, fiecare cu discursuri lungi şi monotone, îndelung repetate de acasă. Măcar mâncarea era excelentă şi toţi păreau să aprecieze acest aspect, cu excepţia Cătălinei care mai mult se juca cu furculiţa, ciugulind în răstimpuri. Partenerul ei, pe de altă parte, înfulecă întreg aperitivul, dând impresia că abia aştepta felul următor. Urmară nelipsitul concurs de frumuseţe, miss şi mister, îndelung aplaudat de toţi privitorii, deopotrivă fete şi băieţi.
- Locul tău e acolo, sus, frumoaso! Îi şopti răguşit Bogdan, sărutându-i prelung podul palmei, referindu-se la proba costumelor de baie pe care aspirantele la coroană tocmai o susţineau. Aura se simţi puţin stingherită. Întradevăr, multă lume o considera frumoasă datorită trăsăturilor ei delicate, a siluetei fără cusur şi a părului ei negru precum abanosul şi foarte lung, auzea destul de des aceste lucruri, dar asta nu însemna că locul ei era pe o pasarelă. Sufletul ei tânjea după cu totul altfel de lucruri.
- În opinia mea, Cătălina ar fi plecat acasă cu coroană, indiferent cu cine ar fi concurat!zise Aura în încercarea de a distrage atenţia de asupra ei. La auzul acestor vorbe, Cătălina clipi des, încântată, şi se strânse şi mai tare de braţul iubitului ei.
- Hai mey, doar nu crezi că aş apărea vreodată atât de sumar îmbrăcată în faţa a sute de persoane. Doar cei puţini privilegiaţi se pot bucura de o aşa privelişte!concluzionă ea, întinzându-se spre Bogdan pentru a fi sărutată.
Victor tuşi puţin ruşinat şi îşi aşeză – din nou – ochelarii pe nas. Acest gest era ca un tic nervos pentru eş. Neştiind exact cum să se comporte, se foia neliniştit pe scaun, confuz în legătură cu atitudinea pe care ar fi trebuit să o adopte faţă de partenere sa. De fapt, prin faptul că era partenera lui, acest lucru o făcea implicit şi iubita lui? Se simţea şi mai pierdut când încerca să îşi răspundă la astfel de întrebări. Cum de o fată frumoasă şi admirată precum Bianca îi ceruse tocmai lui să o însoţească la bal. Încă se mustra pentru faptul că se bâlbâise atunci când Bianca i se adresase în bibliotecă, în urmă cu două zile.
- Victor, nu? Îl interogă ea în şoaptă, apărută ca din senin la masa unde el lectura absorbit un volum gros, semnat Freud.
- D-da.
- Mă gândeam ca nu am cum să te confund – zise ea punându-şi picior peste picior, etalându-şi astfel membrele frumoase în faţa lui, care se revărsau parcă de sub fusta scurtă şi îmbrăcate într-un dress negru, fin, care te îmbia parcă să îl atingi. Tânărul înghiţi în sec. Dragul meu Victor, ai vreun costum de gală pe acasă?
- D-da, confirmă el, neputincios parcă de a spune altceva.
- Pariez că arăţi fantastic în el – îşi continuă ea jocul, aplecându-şi peste masă un decolteu generos. N-ai vrea să mi-o demonstrezi sâmbătă seara? La bal?
- D-da? Tângui ei, nevenindu-i să creadă. Adică... mmm... da, bineînţeles!
- Ah! Ce mă bucur! Biancă sări în picioare entuziasmată, apoi privi în jur, să vadă dacă nu cumva vreo bibliotecară bătrână şi acră avea să o certe pentru că nu păstrase liniştea. Apoi se apropie încet de Victor şi îl sărută fără grabă pe obraz, şoptindu-i lasciv:
- Consider-o o întâlnire! După care se făcu nevăzută după rafturile înalte.
Scaunele erau şi ele îmbrăcate în mătase albă, prinse la spate cu funde mari, aurii, iar mesele erau asezate în cercuri concentrice, în centrul cărora se afla scena, de forma unei sfere tăiate pe jumătate şi înaltă de aproximativ un metru. Muzica din surdină părea şi mai profundă datorită pereţilor înalţi, care îmbunătăţeau considerabil acustica.
Toate aceste lucruri o fascinară pe Aura încă de când păşise înăuntru, cu paşi mărunţi, de boboc. Ea însăşi purta o rochie albă, lungă, cu o bandă albastră, lată sub bust, pentru a-i evidenţia talia subţire şi şoldurile frumos curbate. Mai păşea uşor şi din cauza tocurilor înalte cu care nu era obişnuită şi poate de aceea se sprijinea de braţul lui Bogdan, care, îmbrăcat într-un impecabil costum negru, o purta la braţ ca pe un trofeu, zâmbind trufaş. Părul Aurei cădea pe umeri în cascade negre, uşor ondulate, iar ochii ei albaştrii, de obicei senini, erau acum izbitori de închişi la culoare şi cercetau necontenit ceilalţi invitaţi, în speranţa de a regăsi acel chip după care tânjea inima ei.
Următorul cuplu care păşi în încăpere era format din Cătălina şi Răzvan, student şi el în anul I, dar la Sport. Aşadar, era un tânăr înalt, cu o constituţie atletică, cu spate lat şi braţe musculoase, lucru ce o încânta pe surâzătoarea sa parteneră. Aceasta, purtând o rochie scurtă, neagră, nu se putuse abţine şi îşi împodobise frumosul ei păr blond cu o pană roz, ce înconjura pe o laterală un coc elaborat. Păşea zâmbind încrezător, neuitând însă să-ţi admire în răstimpuri noul ei iubit, despre care credea că este râvnit de toate fetele din universitate. Bineînţeles, acest gând o făcea să îl placă şi mai mult, deşi nu erau împreună decât de trei zile.
În urma lor, într-o superbă rochie roşie, lungă până în podea, păşea Bianca, la braţul unui tânăr vizibil stingherit de lumina puternică a reflectoarelor şi de privirile îndreptate spre ei. Purta ochelari de vedere, cu rame groase, maronii, iar părul îi cădea neglijent pe frunte, ca şi cum, în ciuda acestui eveniment, ar fi uitat să treacă pe la frizer. Bianca îl strânse uşor de braţ, îndemnându-l să îşi continue drumul spre masa unde celelalte două cupluri îl aşteptau. Luând loc între Răzvan şi Victor, căci acesta era numele partenerului ei, Bianca exclamă:
- Să îmi bag ceva în ele de tocuri, deja mă dor picioarele!
Cătălina o privi cu ochii măriţi voluntar, contrariată de limbajul folosit, dar Aura îi zâmbi complice. Şi ea era încercată de aceleaşi sentimente.
Pe scena sferică şi înaltă, punctul de actracţie al serii, urcară pe rând toţi cei din conducere: decanul, prodecanul, câţiva lectori, şefi de diverse departamente, preşedintele ligii studenţilor, preşedintele cercului de artă şi lista continua, fiecare cu discursuri lungi şi monotone, îndelung repetate de acasă. Măcar mâncarea era excelentă şi toţi păreau să aprecieze acest aspect, cu excepţia Cătălinei care mai mult se juca cu furculiţa, ciugulind în răstimpuri. Partenerul ei, pe de altă parte, înfulecă întreg aperitivul, dând impresia că abia aştepta felul următor. Urmară nelipsitul concurs de frumuseţe, miss şi mister, îndelung aplaudat de toţi privitorii, deopotrivă fete şi băieţi.
- Locul tău e acolo, sus, frumoaso! Îi şopti răguşit Bogdan, sărutându-i prelung podul palmei, referindu-se la proba costumelor de baie pe care aspirantele la coroană tocmai o susţineau. Aura se simţi puţin stingherită. Întradevăr, multă lume o considera frumoasă datorită trăsăturilor ei delicate, a siluetei fără cusur şi a părului ei negru precum abanosul şi foarte lung, auzea destul de des aceste lucruri, dar asta nu însemna că locul ei era pe o pasarelă. Sufletul ei tânjea după cu totul altfel de lucruri.
- În opinia mea, Cătălina ar fi plecat acasă cu coroană, indiferent cu cine ar fi concurat!zise Aura în încercarea de a distrage atenţia de asupra ei. La auzul acestor vorbe, Cătălina clipi des, încântată, şi se strânse şi mai tare de braţul iubitului ei.
- Hai mey, doar nu crezi că aş apărea vreodată atât de sumar îmbrăcată în faţa a sute de persoane. Doar cei puţini privilegiaţi se pot bucura de o aşa privelişte!concluzionă ea, întinzându-se spre Bogdan pentru a fi sărutată.
Victor tuşi puţin ruşinat şi îşi aşeză – din nou – ochelarii pe nas. Acest gest era ca un tic nervos pentru eş. Neştiind exact cum să se comporte, se foia neliniştit pe scaun, confuz în legătură cu atitudinea pe care ar fi trebuit să o adopte faţă de partenere sa. De fapt, prin faptul că era partenera lui, acest lucru o făcea implicit şi iubita lui? Se simţea şi mai pierdut când încerca să îşi răspundă la astfel de întrebări. Cum de o fată frumoasă şi admirată precum Bianca îi ceruse tocmai lui să o însoţească la bal. Încă se mustra pentru faptul că se bâlbâise atunci când Bianca i se adresase în bibliotecă, în urmă cu două zile.
- Victor, nu? Îl interogă ea în şoaptă, apărută ca din senin la masa unde el lectura absorbit un volum gros, semnat Freud.
- D-da.
- Mă gândeam ca nu am cum să te confund – zise ea punându-şi picior peste picior, etalându-şi astfel membrele frumoase în faţa lui, care se revărsau parcă de sub fusta scurtă şi îmbrăcate într-un dress negru, fin, care te îmbia parcă să îl atingi. Tânărul înghiţi în sec. Dragul meu Victor, ai vreun costum de gală pe acasă?
- D-da, confirmă el, neputincios parcă de a spune altceva.
- Pariez că arăţi fantastic în el – îşi continuă ea jocul, aplecându-şi peste masă un decolteu generos. N-ai vrea să mi-o demonstrezi sâmbătă seara? La bal?
- D-da? Tângui ei, nevenindu-i să creadă. Adică... mmm... da, bineînţeles!
- Ah! Ce mă bucur! Biancă sări în picioare entuziasmată, apoi privi în jur, să vadă dacă nu cumva vreo bibliotecară bătrână şi acră avea să o certe pentru că nu păstrase liniştea. Apoi se apropie încet de Victor şi îl sărută fără grabă pe obraz, şoptindu-i lasciv:
- Consider-o o întâlnire! După care se făcu nevăzută după rafturile înalte.
Episodul 11
- Ce cauţi aici?îl interogă ea fără alte introduceri.
- Vreau să discutăm, i se răspunse, iar când încercă să treacă pe lângă el şi să intre în sală, el îi blocă accesul. Trebuie să discutăm, completă apoi, accentuând primul cuvânt. Aura îi făcu un semn să o urmeze.
Afară, prima zapadă transformase curtea universităţii într-un imens patinuar. Resimţind suflul rece al vântului, Aura îşi strânse paltonul în jurul corpului. Damian nu se putu abţine să nu îi privească ochii mari în aşteptare, roşul cu care gerul îi colora obrajii ei frumoşi, părul ei ce prindea parcă viaţă la fiecare mişcare.
- Ani, esti sigură de ceea ce faci?
- În legătură cu...?
- În legătură cu acel tip de ieri. Esti sigură că îl iubeşti?
Aura îi privi cu atenţie chipul. Inima i se strânse de durere. Încă îl iubea. Cum putea oare să o creadă că ar putea săruta alte buze înafara lui, că s-ar simţi fericită în alte braţe, care să nu îi aparţină lui? Era tot ce îşi putea dori ca să fie fericită. Însă ea nu era fericirea lui. Fericirea lui purta alt nume, iar acea fată, mai mult ca sigur, la fel de nevinovată ca şi ea, nu merita ce îi făcea Damian. Toate vorbele dulci şi toate amintirile cu Damian trebuiau transformate odată pentru totdeauna în trecut, căci totul între ei nu fusese decât o minciună.
- Da. Îl iubesc. Şi ştii ce? Partea frumoasă e că şi el mă iubeşte. Sunt singura fată din viaţa lui...
- Da, în legătură cu asta, trebuie să şti că...
- Nu, Damian. Nu vreau să mai ştiu nimic şi asta pentru că vorbele tale goale nu valorează nimic pentru mine. Tu nu mai valorezi nimic pentru mine. Eşti undeva într-un trecut în care refuz să mai trăiesc. Lasă-mă în pace! Lasă-mă să fiu fericită! Marius poate face asta, el mă iubeşte...
Damian nu spuse nimic în momentele următoare. Părea a cântării adevărul din ceea ce Aura tocmai îi aruncase în faţă. Aşadar, ea uitase cu desăvărşirea toate acele minunate clipe petrecute împreună. Totul era pierdut de acum.
- Înţeleg... mormăi el într-un final, mai mult ca pentru sine. Atunci, păpuşico, succes în noua ta relaţie. Să ai parte de ceea ce îţi doreşti... dacă, întradevăr, asta este ceea ce îţi doreşti. Eu... ar fi timpul să plec. La revedere! Şi se îndepărtă vizibil afectat. Aura ar fi vrut să strige în urma lui ceea ce sufletul îi striga de luni întregi: „Întoarce-te iubire! Nu mă abandona din nou! Te iubesc...”. Dar nu o făcu. Ar fi vrut să plângă în urma lui, dar cum să plângi pierderea a ceea ce nu ţi-a aparţinut nicicând? Cu o minciună o cucerise el vara trecută, cu o minciună îl îndepărta şi ea, acum. Cum putea el să o creadă că ar putea fi cu altcineva, când ea îi aparţinea lui? Singurul din sufletul şi gândurile ei...
Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să îi ude obrajii şi privii în direcţia în care plecase Damian. Dar el nu se mai vedea.
Episodul 10
După câteva minute, la masa lor se opriră un baiat prezentabil chiar – după consideraţiile Cătălinei – avea întotdeauna în colţul buzelor un zâmbet pe jumătate sincer, pe jumătate prevestitor de gânduri ascunse.
- Ce fac fetele?întrebă el în timp ce trase un scaun de la o masă alăturată lângă Aura. Tu, frumoaso, ce mai zici?se interesă el sărutând-o apăsat pe obraz şi luându-i mâna într-ale sale, în timp ce Bianca şi Cătălina îşi aruncau priviri mulţumite.
Băiatul acesta, înalt, ale cărui trăsături ale feţei puţin colţuroase erau compensate de o statură atletică şi de o pereche de ochi de un verde întunecat, era Bogdan Panait, student în anul al doilea la medicină. Însă, pentru aceste fete, el nu era decât “Marius”, cel mai bun candidat pe care îl găsiseră pentru a deveni prietenul (măcar cu numele) al Aurei. Cătălina sporărăise îndelung alăturându-se planului, gândind că o pasiune ca a lui Damian şi a Aurei nu poate izvorî decât dintr-o iubire adevărată şi că Aura ar trebui să îşi asculte inima şi să îl caute ea însăşi pe Damian şi să îi propună împăcarea. Dar renunţa repetat la oferirea acestui sfat, amintindu-şi trădarea tânărului. În definitiv, îşi bătuse joc de sentimentele prietenei sale şi merita tratat ca atare. Aşadar, găsirea unui iubit provizoriu alături de care Aura s-ar putea afişa pentru câteva săptămâni ar trebui să ăi taie lui Damian acest elan de a se juca cu iluziile unui om îndrăgostit, mai ales că el era implicat într-o relaţie aparent serioasă cu o altă fată.
Fuse scoasă din reverie de propunerea lui Bogdan:
- Dacă vreţi, vă pot însoţi chiar eu la mall. Am fereastră pentru următoarele două ore.
- Oh! Ar fi minunat! Se entuziasmă Cătălina. Poate voi găsi rochia pe care mi-o doresc!
- Oh! Noi sperăm să nu! O tachină Bianca. Căci îmbrăcată în peticul acela voi fi nevoită întreaga noapte să te păzesc de pofticioşi.
- Aaaa… deci recunoşti că aş arăta fenomenal! Se bucură ea, luând remarca prietenei sale ca pe un compliment.
- Haideţi! Le sugeră Bogdan, râzând şi el şi Aura de discuţia fetelor. Maşina e parcată mai în faţă.
În mall, Bogdan nu le însoţea pe fete decât până la intrarea în magazine, el rămânând să le aştepte pe palier sau la magazinele cu profil sportiv. Dar de câte ori, alături de fete, se plimba între etaje sau între magazine, nu pierdea nicio oportunitate de a o ţine pe Aura de mână sau de a-şi petrece braţul în jurul mijlocului ei subţire. Departe de a se simţi îngrăgostită de el şi mai mult datorită remuşcărilor că se foloseşte de acest tânăr, în timp ce poate el îşi face sincere speranţe, Aura îi accepta aparent natural aceste manifestări de amorezat.
Se aflau la etajul al doilea al mallului, când un ghiont al Biancăi o făcu să tresară, apoi atenţia îi fu îndreptată, de aceeaşi binevoitoare prietenă, undeva în faţă, unde Damian stătea puţin aplecat peste balustradă, privind spre etajele inferioare. „Cu puţin noroc vom trece prin spatele lui fără ca măcar să ne observe” gândii Aura, cu inima cât un purice, ale cărei planuri de a-l îndepărta pe fostul ei iubit se năruiau unul câte unul, umplându-i sufletul de cele mai controversate emoţii. Spre ghinionul ei, Damian se întoarse cu faţa spre ei. Neştiind că fuseseră observaţi încă de când urcau pe banda rulantă, Aura fu surprinsă când pe faţa lui nu citi nicio reacţie: nici gelozie, nici dezamăgire, nici măcar surpriza. Chipul său era total impasibil. Şi ea care îşi regreta amarnic toate planurile răutăcioase. Cu siguranţă el depăşise de mult momentul, ii era indiferentă, iar toate scenele de la facultate nu erau decât alte jocuri de ale lui. Se gândea la toate acestea posibilităţiîndurerată, dar asta îi dădu pentru moment puterea să îi susţină privirea când trecu pe lângă el şi să îl salute pe un atât de neafectat, încât nici măcar nu îi ridicare întrebarea „cine era acel tip în viaţa Aurei” pentru Bogdan.
Damian, însă, privind-o încă de la etajul întâi, fu mai întâi încercat de bucuria de a revedea persoana iubită, ca în secunda următoare, observând mâna ei în mâna acelui necunoscut, mintea să îi fie tulburată de gelozie şi teamă... teama că întradevăr a pierdut-o. Aşadar, Aura îl uitase cu adevărat. Şi el care crezuse ca un prost că iubirea lor avea să depăşească într-un final orice obstacol. Şi cu cine îl înlocuise... cu un individ care nu-i inspira deloc îndredere. Se părea că acel „Marius” de care pomenise Bianca exista cu adevărat; şi el care sperase că nu fie decât o altă afirmaţie răutăcioasă de-a ei. În fiinţa lui, o adevărată luptă se dădu până când micul grup se aproprie. Nu voia ca Aura să îl vadă înfrânt. Privind în urma ei, îi venea din ce în ce mai greu să accepte ideea că pierduse pentru totdeauna pentru dragostea ei. Era momentul să decidă dacă va continua să lupte pentru a o recupera, sau să o lase să fie fericită... alături de un altul. Cumva, acest ultim gând i se părea de neconceput.
- Ce fac fetele?întrebă el în timp ce trase un scaun de la o masă alăturată lângă Aura. Tu, frumoaso, ce mai zici?se interesă el sărutând-o apăsat pe obraz şi luându-i mâna într-ale sale, în timp ce Bianca şi Cătălina îşi aruncau priviri mulţumite.
Băiatul acesta, înalt, ale cărui trăsături ale feţei puţin colţuroase erau compensate de o statură atletică şi de o pereche de ochi de un verde întunecat, era Bogdan Panait, student în anul al doilea la medicină. Însă, pentru aceste fete, el nu era decât “Marius”, cel mai bun candidat pe care îl găsiseră pentru a deveni prietenul (măcar cu numele) al Aurei. Cătălina sporărăise îndelung alăturându-se planului, gândind că o pasiune ca a lui Damian şi a Aurei nu poate izvorî decât dintr-o iubire adevărată şi că Aura ar trebui să îşi asculte inima şi să îl caute ea însăşi pe Damian şi să îi propună împăcarea. Dar renunţa repetat la oferirea acestui sfat, amintindu-şi trădarea tânărului. În definitiv, îşi bătuse joc de sentimentele prietenei sale şi merita tratat ca atare. Aşadar, găsirea unui iubit provizoriu alături de care Aura s-ar putea afişa pentru câteva săptămâni ar trebui să ăi taie lui Damian acest elan de a se juca cu iluziile unui om îndrăgostit, mai ales că el era implicat într-o relaţie aparent serioasă cu o altă fată.
Fuse scoasă din reverie de propunerea lui Bogdan:
- Dacă vreţi, vă pot însoţi chiar eu la mall. Am fereastră pentru următoarele două ore.
- Oh! Ar fi minunat! Se entuziasmă Cătălina. Poate voi găsi rochia pe care mi-o doresc!
- Oh! Noi sperăm să nu! O tachină Bianca. Căci îmbrăcată în peticul acela voi fi nevoită întreaga noapte să te păzesc de pofticioşi.
- Aaaa… deci recunoşti că aş arăta fenomenal! Se bucură ea, luând remarca prietenei sale ca pe un compliment.
- Haideţi! Le sugeră Bogdan, râzând şi el şi Aura de discuţia fetelor. Maşina e parcată mai în faţă.
Se aflau la etajul al doilea al mallului, când un ghiont al Biancăi o făcu să tresară, apoi atenţia îi fu îndreptată, de aceeaşi binevoitoare prietenă, undeva în faţă, unde Damian stătea puţin aplecat peste balustradă, privind spre etajele inferioare. „Cu puţin noroc vom trece prin spatele lui fără ca măcar să ne observe” gândii Aura, cu inima cât un purice, ale cărei planuri de a-l îndepărta pe fostul ei iubit se năruiau unul câte unul, umplându-i sufletul de cele mai controversate emoţii. Spre ghinionul ei, Damian se întoarse cu faţa spre ei. Neştiind că fuseseră observaţi încă de când urcau pe banda rulantă, Aura fu surprinsă când pe faţa lui nu citi nicio reacţie: nici gelozie, nici dezamăgire, nici măcar surpriza. Chipul său era total impasibil. Şi ea care îşi regreta amarnic toate planurile răutăcioase. Cu siguranţă el depăşise de mult momentul, ii era indiferentă, iar toate scenele de la facultate nu erau decât alte jocuri de ale lui. Se gândea la toate acestea posibilităţiîndurerată, dar asta îi dădu pentru moment puterea să îi susţină privirea când trecu pe lângă el şi să îl salute pe un atât de neafectat, încât nici măcar nu îi ridicare întrebarea „cine era acel tip în viaţa Aurei” pentru Bogdan.
Damian, însă, privind-o încă de la etajul întâi, fu mai întâi încercat de bucuria de a revedea persoana iubită, ca în secunda următoare, observând mâna ei în mâna acelui necunoscut, mintea să îi fie tulburată de gelozie şi teamă... teama că întradevăr a pierdut-o. Aşadar, Aura îl uitase cu adevărat. Şi el care crezuse ca un prost că iubirea lor avea să depăşească într-un final orice obstacol. Şi cu cine îl înlocuise... cu un individ care nu-i inspira deloc îndredere. Se părea că acel „Marius” de care pomenise Bianca exista cu adevărat; şi el care sperase că nu fie decât o altă afirmaţie răutăcioasă de-a ei. În fiinţa lui, o adevărată luptă se dădu până când micul grup se aproprie. Nu voia ca Aura să îl vadă înfrânt. Privind în urma ei, îi venea din ce în ce mai greu să accepte ideea că pierduse pentru totdeauna pentru dragostea ei. Era momentul să decidă dacă va continua să lupte pentru a o recupera, sau să o lase să fie fericită... alături de un altul. Cumva, acest ultim gând i se părea de neconceput.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)