Ea îl iubea, dar el… nu prea!

Să mor aş vrea, să uit să pot,

Să-mi piară sufletul de tot,

Dar să rămân ca o lumină

Veghindu-ţi inima haină!

Eu să dispar, tu să trăieşti,

Eu să nu fiu, tu să iubeşti.

Şi astfel fericiţi vom fi,

Eu să te ştiu, tu nu vei şti…

Gândind acum, mult, înapoi

Revăd un el şi-o ea, un noi.

Şi-mi amintesc ce greu era

Când ea iubea, dar el… nu prea!

            Mi-am impus cândva, poate prea curând sau prea târziu, să nu mai scriu poezii, căci pentru mine a scrie nu era vreo chemare a talentului (care talent?!), ci o modalitate de a-mi pune în cuvinte sentimentele. Iar a-ţi conştientiza propriile sentimente nu este întotdeauna un lucru bun. Astăzi mi-am încălcat regula, am scris.

Ce poate însemna asta? Regres sau resemnare?

Thoughts

Oamenii dezamăgesc. Mai devreme sau mai târziu fiecare din noi primeşte această lecţie de la viaţă. Unii o acceptă ca atare, alţii refuză să o înţeleagă, ca şi cum negarea i-ar proteja în vreun fel. Dar nu. Orice am face, vom fi dezamăgiţi şi vom continua să dezamăgim oricât ne-am impune contrariul. Lamentările de genul „ce-am făcut eu să merit asta?!” nu-şi au rostul. Aproape nimeni nu merită să-i fie înşelată încrederea, dar totuşi acest lucru se întâmplă la fel de cotidian precum răsare şi apune soarele. Asemeni unor probe la care suntem supuşi, dezamăgirile ne ajută pe noi – atleţi într-o continuă cursă cu obstacole – să ne conturăm traseul. Pe unii îi doboară, pe alţii îi întăresc şi-i motivează să continue, să progreseze. Cu toate acestea, însă, nu există nicio garanţie că pierderile vor fi în vreun fel compensate…

Tu ai fost primul meu vers...

*
Fără durată... iubeşte-ma,
Mai minte-mă o dată, dar păstrează-mă!
Fără durată... ia-mă în braţele tale,
Vreau să alerg prin vis cu picioarele goale!
Fără durată... priveşte-mă bine,
Căci tot ce vezi e al tău, îţi aparţine!


**
Mult prea târziu şi-atât de frig afară
Ca să nu mă gândesc la noi,
La cum aş face dragoste cu tine iară
De-am fi în clipa asta din nou amândoi...


***
Dragostea se naşte din mine, din tine,
Din vise împărţite la doi!
Ea crede că-i rău când e bine...
Şi crede că-i bine când e rău!