Semnificaţia unui sărut stă pe buzele celui care îl poartă. Deşi raţiunea îi striga mut să se depărteze de el, Maria continua să accepte fiecare întâlnire pe care Ştefan i-o propunea. Procesul se terminase şi el de luni, iar apartamentul bunicii sale, intrat acum în posesia tinerei, fusese transformat în locul lor de întâlnire. Se îndrăgostise de acest bărbat deşi ştia că nu avea nici un drept să facă asta. În faţa tuturor îl trata cu „dumneavoastră” şi nu îndrăznea să ridice privirea, dar după ce uşa apartamentului se închidea în urma lor, i se arunca în braţe ca o ibovnică supusă, nerăbdătoare să-l alinte. Sărutul lui o arunca pe marginea prăpastiei dintre iad şi rai, era deopotrivă fericirea şi condamnarea ei. Numai gândul că părinţii ar putea afla că s-a încurcat cu un bărbat însurat o îngrozea. Şi mai era şi familia lui Ştefan… soţia lui… băieţelul lui…
Maria se smulse cu greu din gânduri într-o realitate şi mai dureroasă. Pe holul lung şi ţipător de alb rămăsese iar singure. Încercă să-i zâmbească Aurei, dar muşchii feţei refuzau parcă să reacţioneze. Aceasta îi rezemă capul de umărul ei şi o mângâie pe păr, ca pe un copil.
- Cumva, într-un final, totul va fi bine, vei vedea…
Vorbele prietenei sale păreau ca un ecou îndepărtat, un vis frumos irealizabil. Cum să mai fie vreodată bine ştiind că şi-a ucis copilul? Închise iar ochii, căutând printre amintiri un semn, un răspuns.
- Ce am făcut Doamneeeeee, ce am făcuuuut? Umplu dintr-o dată încăperea strigătele disperate ale fetei. Sprijinită de corpul uscăţiv al asistentei părea mai degrabă că se agaţă neputincioasă de aceasta pentru a nu se prăbuşi. Îşi făcu apariţia şi iubitul ei, care îi prinse mainile pentru a nu-l mai lovi. Desfigurată de groază, ea se zbătea şi îi reproşa moartea bebeluşului lor.
- Eşti un animal, te urăsc! E vina ta!!! Îi striga ea cu ochii în lacrimi. L-am simţit când l-au rupt din mine, cum i se scurgea viaţa din el! Bestie! Noi l-am ucis, te urăsc!
- Condu-o în sala cu paturi şi aşteptaţi-mă acolo. Am să vin să îi administrez un calmant.
Dar tânăra nu se lăsa dusă cu uşurinţă, continua să strige şi să lovească pe cel pe care părea să-l adore la venire. Nu blestemele ei erau înfricoşătoare, ci privirea ei transfigurată, goală, care nu amintea deloc de adolescenta plină de viaţă şi naivă, care intrase în policlinică în urmă cu nici două ore.
Aparent liniştea se aşternea din nou. Era doar ceva exterior. Mintea Mariei lucra febril şi îşi auzea inima bătând parcă în urechi. Inima ei sau inima bebeluşului ei nenăscut? Şi ea îl ura pe Ştefan pentru că o împinsese să facă asta, pentru că o ameninţase că o va distruge dacă păstrează copilul. Dar oare ce putea fi mai crud decât să poarte toată viaţa crucea acestui păcat capital? Avea să fie un suflet mort într-un corp viu, hărţuită de crima comisă şi de bătăile inimii bebeluşului ei, ce aveau să-i răsune mereu în urechi.
- - Aura, hai să mergem, şoptii ea.
Citea nedumerirea pe chipul prietenei sale şi înainte să îi formuleze întrebarea, continuă pe un ton mai ferm.
- - Să plecăm de aici, acum!
- - Eşti sigură? Verifică Aura cu un amestec de îndoială şi speranţă. Eşti sigură că asta îţi doreşti?
- Da! Îmi vreau copilul, orice ar urma!
Aura ar fi vrut să strige de bucurie, să ţopăie victorioasă în faţa acestor pereţi albi, prevestitori de moarte. Îşi îmbrăţişă strâns prietena şi se grăbi la cuier după haine.
- Hai să fugim până nu ne vede cineva! mai îndemnă ea pe un ton complice.
Se opriră apoi în acelaşi parc din drumul lor spre casă. Maria privea zâmbind cerul înalt.
-Mereu acelaşi, dar astăzi parcă mai frumos.
- Ai făcut ceea ce trebuia! O încurajă Aura, ridicându-şi la rândul ei privirea.
- Crezi?
- Sunt sigură! Iar de acum, nu te vei mai simţi nicicând singură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu