duminică, 31 octombrie 2010

Un refugiu cu final sinistru ...

Am găsit întâmplător un eseu mai vechi de-al meu (aveam 16 ani când l-am scris). El reprezintă proiectul cu care am participat atunci la un concurs, "Mesajul meu antidrog - pot să aleg, dar ce aleg?". Copleşită de amintiri, m-am gândit să îl împărtăşesc cu voi ... lectură plăcută!

          Un refugiu cu final sinistru


          De la fereastra camerei mele îl privesc traversând strada. In gesturi îi ghicesc incertitudinea, în privire teama. Imi ia cateva secunde până îl recunosc... are 20 de ani, dar arata de 30... mult prea matur, mult prea schimbat. Ultima data când l-am văzut, cu doi ani în urmă, nici nu era capabil să-mi pronunţe corect numele. Mă privea, cu o seringa în mâna întinsă spre mine, şi râdea. L-am pălmuit şi pentru o clipă m-a privit furios, ca şi cum ar fi vrut să riposteze. A continuat, însă, să râdă. Un râs sadic, rece, fals şi bolnav care mi-a rămas întipărit în memorie.
        După câteva zile, rn-am hotărât să merg la el acasă, să-i vorbesc. Nu ştiam pe cine voi întâlni acolo... pe Robert, prietenul copilăriei mele sau pe acel Robert distant şi bolnav, străin mie.
         L-am găsit reparând una dintre ferestrele casei părinteşti, casă în care a locuit până acum trei ani şi jumătate când părinţii lui au murit... atunci când a început totul.
- Bună!
          S-a întors tresărind, privindu-mă cu un amestec de ruşine şi dor.
- Bună!
        Nu ştiam cum să mă port cu el, cum să îi vorbesc, aşa că l-am întrebat direct:
- De ce te-ai întors, Robert?
           M-a privit uimit câteva clipe, apoi, în tăcere, m-a îndemnat să mă aşez pe treptele de la intrare. S-a aşezat lângă mine şi, zâmbindu-mi trist, mi-a răspuns:
- Crezi într-o a două şansă?
       L-am privit încurcată.
- Vezi tu, după moartea părinţilor, m-am simţit complet singur... şi vinovat pentru că eu am supravieţuit, iar ei nu. Mătuşa a încercat să mă susţină pe cât posibil în perioada în care am locuit la ea, dar locul meu nu era în casa aceea, eu nu făceam parte din familia lor. Aşa că am început să lipsesc cât mai mult. Nu conta ce faceam, numai acolo nu voiam să mă întorc. Aşa i-am găsit pe ei... sau ei m-au găsit pe mine. După nici doua luni, făceam deja parte din banda lor. La început au fost numai alcoolul şi ţigările... apoi aşa numitele „droguri de petrecere": poppers, fantasy, nu conta. Important era să evadez.
             Faţa i se transformă într-o grimasă de dezgust - dezgust de sine.
- Ştii, unii se droghează din curiozitate, alţii din mândrie sau doar pentru a experimenta ceva nou. Eu am făcut-o din deznădejde. Eram distrus şi în loc să lupt, să înfrunt realitatea, m-am ascuns în spatele drogurilor. Am fost un laş, un prost. Imi repetam că mă pot opri când vreau, că, dacă doresc, asta va fi ultima doză... când în sfârşit a înţeles ce se întâmplă cu mine, mătuşa a avut un şoc puternic. Soţul ei m-a alungat din casa. Mi-a spus: „De la mine nu mai vezi nici un ban, ciudatule! Nu te-am luat în casa mea ca să mă fad de râs! Pleacă la drogaţii tăi şi nu te mai întoarce! Eşti mort pentru noi!". Aşa că am plecat. Un timp m-am descurcat, dar cocaina nu e deloc ieftină şi până la urmă ajunsesem mai sărac decât un om al străzii. Iţi dai seama? Vândusem tot ce se putea vinde din casa asta (şi-mi indică casa pe ale cărei trepte stăteam) şi cheltuisem toată moştenirea la care aveam acces atunci. Ajunsesem o epavă. In timp ce colegii mei dădeau bac-ul, eu ma ascundeam in camera mea, între câteva haine murdare şi un pat cu aşternuturi învechite, între patru pereţi goi, pe care-i umpleau cândva tablourile mamei, tablourile mamei vândute de mine!
          Se ridică brusc. îşi trecu palmele peste fata, apoi şi le împreună la ceafa. Părea bătrân, obosit şi stins. Când vorbi, tonul lui nu mai era nici dispreţuitor, nici nervos, ci doar resemnat. închise ochii spunându-mi:
- I-am dezamăgit. I-am dezamăgit pe ei, singurii care m-au iubit, singurii pentru care contam cu adevărat. Eram lumina lor, speranţa lor, iar eu i-am dezamăgit în cel mai râu mod posibil. Când am realizat asta, m-am dus singur la medic.
        Pe 10 decembrie m-am internat la Spitalul Nr. 9, secţia „Psihiatrie - Toxicologie". Făceam asta pentru mine, în memoria părinţilor mei. Nici nu-ţi poti imagina prin ce-am trecut. Libertatea mi-o pierdusem de mult, însă acum mâ simţeam înlănţuit. Drogurile deveniseră a doua mea fire, iar să lupţi cu propria-ţi fire nu este deloc uşor. Aveam halucinaţii, auzeam voci care mâ criticau şi râdeau de mine, am vrut sa ma sinucid..
         M-am ridicat şi l-am cuprins în braţe. M-a înlănţuit cu disperare, ţinându-ma strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică că dacă îmi va da drumul se va pierde din nou în acel abis întunecat. Am înţeles atunci cât de important era acest gest pentru Robert, îmbrăţişarea aceasta atât de simplă şi nesemnificantă pentru noi, ceilalti. Contact uman, sentimente sincere şi dezinteresate, sprijin moral necondiţionat, toate acestea aveau să-1 salveze pe Robert.
           Numărul celor care se droghează din deznădejde este foarte mare. Nemulţumiţi şi speriaţi de propria viaţă, vor sâ evadeze şi, din păcate, aleg această cale extremă, găsind în ea un refugiu. De cele mai multe ori ajung a fi consideraţi delincvenţi, gunoaie ale societăţii, dar în realitate ei sunt simpli oameni bolnavi. Dispreţuiţi şi marginalizaţi, ei se sting încet, dar sigur.

miercuri, 27 octombrie 2010

Noiembrie fără tine ...

Că tot suntem în prag de noiembrie calendaristic ...

Toamnei mele fără tine nu-i voi spune despre noi,
Nu-i voi spune despre ceartă, despre ură, despre ploi.
Voi lăsa să spele timpul tot ce-a fost şi putea fi,
Ai distrus în vorbe aspre două visuri de copii!

Topită în palmele tale, stă azi moartă, dragostea.
Eu ţi-am dat-o numai ţie, ai făcut ce-ai vrut cu ea!
La picioare îţi alunec, înspre negre abisale,
Recheamă-mă în înalt, să mor pe buzele tale!

p.s. nu fiţi critici, e întâia mea poezie! (05.11.2008)

luni, 25 octombrie 2010

Episodul 21

- El ştie că eşti aici?
- El m-a obligat să fac asta! Sunt pe punctul de a comite o crimă pentru a salva reputaţia lui. Şi sunt scârbită de mine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Dar în prostia şi naivitatea mea, am crezut... nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar chiar am crezut că... mă iubeşte...
- Tu l-ai iubit, Maria? Îl mai iubeşti?
- L-am iubit, da. Cu toată fiinţa mea. Dar ziua în care i-am mărturisit că am rămas însărcinată a fost un coşmar. Se schimbase total, parcă înebunise. Mi-a reproşat că am făcut-o intenţionat, că sunt o arivistă şi o prefăcută. Nu asculta nimic din ce încercam să îi explic. În următoarea zi, mi-a cerut să ne vedem. Am sperat că reacţionase aşa din cauza şocului, îi căutam scuze pentru purtarea lui, neacceptând să văd cum era el de fapt. Un monstru. În ochii ei, Aura citi ură şi înverşunare. Nici pe departe dragostea ce se părea că îi legase până nu de mult. Mi-a întins un plic şi mi-a spus să scap de „problemă” cât mai curând, iar apoi – poate – ne vom mai vedea. Bineînţeles, pusese în plic destui bani ca să plătesc avortul şi, după cum mi-a specificat, să-mi cumpăr câte ceva încât să uit de acest neplăcut episod. A vrut să mă cumpere... am înţeles atunci, prea târziu însă, cu cine am de-a face şi cât de crud putea fi acel om. Maria se cutremură, ca şi cum i-ar fi fost frig.
- Maria, dar ţie ţi-e teamă de el! Îşi dădu Aura seama îngrozindu-se.
- Mi-e teamă de ce mi-ar putea face dacă nu mă supun. Mi-e şi mai teamă de ce i-ar putea face copilului meu, dacă l-as păstra.
- Dar nu vă poate face nimic, există legi care nu i-ar permite...
- Tu nu şti ...o întrerupse Maria, adâncindu-şi din nou privirea în albul tavanului. Cunoşti clădirea impunătoare din stânga teatrului? „Ioan & Sons Consulting”?
- Da, bineînţeles. E o firmă de avocatură. Domnul Ioan este fondatorul, am înţeles că urmează să se pensioneze în curând, iar „sons” îi reprezintă pe cei doi fii de-ai săi. Ce-i cu asta?
- Silviu şi Ştefan. Îi cunoşti?
- Doar după reputaţie. Sunt foarte apreciaţi atât în judeţ, cât şi în capitală. Dar ce legătură are?
- Anul trecut în iulie, bunica mea a murit. Am fost foarte apropiate, practic ea m-a crescut până la vârsta de şapte ani. Îmi este atât de dor de ea, cât îi simt lipsa sfaturilor sale în aceste momente. Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să izbuncnească şi se forţă să continue. Ultima ei dorinţă a fost ca apartamentul, cu bunurile din el, să-mi rămână mie. Adică bijuteriile ei şi câteva tablouri vechi. Bineînţeles, fraţii mamei au contestat testamentul, deşi buni le lăsase în parte bani şi terenuri. Am vrut să renunţ, să evit certuri şi rupturi de relaţii în familia noastră, şi aşa destul de reci. Mie îmi lipsea ea, iar un apartament nu avea cum să îi umple golul lăsat. Dar părinţii m-au îndemnat să lupt, iar apoi începusem să cred cu tărie că dacă asta a fost ultima ei dorinţă, trebuie să i-o respect. Nu aveam cum să ştiu, însă, că această decizie avea să marcheze începutul nenorocirii mele....


vineri, 22 octombrie 2010

Episodul 20

         Dar a doua zi speranţele Aurei aveau să se năruiască una câte una. Degeaba plănuise ea ca, trecând aparent întâmplător prin faţa unei biserici în drumul lor spre clinică, să îi propună Mariei să intre să se roage, să vorbească cu un preot.
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
       Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
       În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
           Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
         Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
      Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...

joi, 21 octombrie 2010

Uite-o pe Adela... nu-i Adela... !

Cu părere de rău recunosc că nu mi-a plăcut romanul lui Garabet Ibrăileanu, "Adela", pe care tocmai am terminat să-l citesc. Da, întradevăr, are anumite reflecţii referitoare la iubire, la viaţă, la psihicul uman foarte bine surprinse şi foarte frumos exprimate, însă povestea lasă de dorit. Adică... întreg romanul se rezumă la aproximativ 120 de pagini de lamentări ale unui tip de 40 de ani care iubeşte o tânără de 20. Şi-o iubeşte şi-o doreşte mai mult şi mai mult cu fiecare pagină, dar tot în aceeaşi măsură cresc şi temerile şi înfrânările sale de a i se confesa, de a lupta pt a fi fericiţi, limitându-se a îi mărturisi în final că îi poartă un "sentiment curios". Şi... cam atât a fost. 
p.s. Mâine mă duc la bibliotecă pentru o nouă carte. Ce-mi recomandaţi?

duminică, 17 octombrie 2010

Episodul 19

      Aurea privea pe furiş profilul lui Damian. Îi simţea mâna caldă peste mâna sa, umerii lor se atingeau în răstimpuri. Cât îşi dorea să-i poată spune despre situaţia Mariei, să discute cu el, să o sfătuiască cum să procedeze în continuare. Simţindu-se privit, acesta se întoarse zâmbind, întrebând-o în şoaptă:
- Ce este?
- Nimic, şopti şi ea, scuturându-şi uşor capul, ca pentru a-şi alunga gândurile, apoi şi-l rezemă de umărul lui, prefăcându-se că urmăreşte filmul ce rula pe ecranul uriaş. Damian îi sărută mâna, îi mângâie părul şi o cuprinse în braţe.
         Aura oftă. Cât de fericită ar fi trebuit să se simtă în aceste clipe şi, totuşi, cât de departe era de acest sentiment. Cum de ajunsese Maria în această situaţie? Cine era tatăl micuţului ei? Nu îi dezvăluise identitatea lui, dar îi dăduse de înţeles că era o persoană influentă în oraş. Să însemne asta că este şi mai în vârstă? Um zumzet de râsete izbucni în sală. Damian râdea şi el, iar Aura zâmbi încurcată, nedorind să dea de gol faptul că habar nu avea evoluţia filmului. Privea ecranul, însă ochii ei percepeau alte imagini, frânturi de amintiri şi discuţii purtate cu Maria. Maria... oare va mai avea şansa să trăiască astfel de momente, ca ţinutul în braţe într-o sală de cinema întunecată de către un tânăr îndrăgostit? Îşi va mai putea deschide sufletul în faţa cuiva după ce îşi va pierde pruncul? Of, dar Maria nu dorea să renunţe la copil. Îi citeşte asta în priviri, în zâmbetul ce i se aşterne pe chip atunci când îi vorbeşte de micuţul ei. Şi e mai puternică decât crede. Doar că îi este prea frică să vadă asta. Nu ar fi fost nici prima nici ultima mamă care îşi creşte singurul copilul. Şi va primi ajutor. Dar cum să o convingă să renunţe la avort? Şi totul se întâmplă aşa repede... Dar oare avea ea dreptul să influenţeze astfel de lucruri? Maria se temea nu numai de reacţia lui, ci şi de cea a părinţilor. Aura înţelesese că erau mai în vârstă, prietena ei fiind cea mai mică dintre fraţi. Oameni rigizi, de modă veche, conservatori. N-ar fi acceptat ideea ca fiica lor să păteze imaginea familiei cu un „copil din flori”.
     După film, în timp ce se îndreptau spre parcare, Damian încercă să o liniştească.
- Va fi bine.
- Ce anume? Încercă Aura să disimuleze că nu ştie despre ce poate fi vorba, însă Damian îi citi cel mai probabil neliniştea din suflet. Privindu-i ochii, ştiu că nu avea de ce să mai nege că ceva o frământă. De unde şti?
- Pentru că te cunosc. Şi am încredere în tine.
- Poate... dar mă tem că de această dată nu va fi suficient doar atât.
- Poate că va fi. Ai credinţă.
- Credinţă? Repetă Aura ca pentru sine, în mintea ei ivindu-se o idee. Poate că, totuşi, nu era totul pierdut. Deşi Maria avea programarea făcută pentru a doua zi, merita să încerce. Mulţumesc! Zâmbii ea cu faţa luminată şi se ridică pe vârfuri să îl sărute.

                                               

joi, 14 octombrie 2010

Felie de viaţă

E rece iar Pământul şi plin de umbre grele,
Sporăvăieşte singur, dezamăgit de sine.
Ai suflet hăituit de griji şi gânduri rele,
Când te-am strigat - "mai stai!" - ai râs de mine!

Albastrul astru este tăcut şi-ngândurat,
Fantastic pare a creşte distanţa dintre noi.
Tot ce-am trăit împreună se pare c-ai uitat,
Din clipele frumoase rămân acum doar ploi.

Cad stelele în iureş, pulbere nestemată,
Te-am căutat în timp - tu nici măcar nu şti!
Reclam suflu celest să-mi spele durerea-mi alinată
De-o ultimă, dulce ofrandă adusă inimii!

Privesc încrezător la steaua mea,
Să lepede din mine iubirea ce ţi-o port.
Vârtej fierbinte - EA - ce multe-mi promitea
Atunci când sufletul nu mi-era încă mort...


marți, 12 octombrie 2010

Scrisoare de dragoste, sau - mă rog - ce a mai rămas din ea!

Tocmai am terminat de citit "Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumeş. Am mainile reci, dar faţa îmi arde. Cum să fie altfel, la cât m-a răscolit o aşa lectură. Pfff, şi începuse aşa frumos romanul, mă recunoşteam oarecum în personajul Andei şi îl recunoşteam şi pe el ... Dar apoi totul s-a mânjit. Probabil nici nu putea să aibă esenţă romanul dacă rămânea la nivelul idilei inocente şi puerile. Oricum, am avut ce învăţa. Morala e îndestulată. Din nou, însă, am fost dezamăgită de final, aşa cum mi s-a întâmplat şi la Lorelei (Ionel Teodoreanu). Atunci s-a sinucis Catul, practic autorul moral al morţii lui Luli, aici s-a sinucis Dinu, la fel de vinovat de moartea iubirii lui şi a Andei. Chiar fiecare iubire neîmplinită sfârşeşte prin moarte? Îmi vin în minte câteva versuri proprii:

"Acea micuţă fată, tu vei afla într-o zi,
În suflet te păstrase, ascunsa ei comoară.

Dar asta până când, sub ochii tăi acizi,
Cu un fals regret o vei lăsa să moară.


Te vei scuza apoi şi-ţi vei combate vina,
Spunând c-ai vrut să-i moară, nu trupul, ci inima!"

La final, rescriu replicile magistrale ale celor doi, dintre care amintesc doar câteva: “O fericire care te satisface pe deplin nici nu e fericire, trebuie să-i dai alt nume.”ori “Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.” ori “Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs.” reprezintă adevărate axiome ale acestei taine a vieţii.

marți, 5 octombrie 2010

Random thoughts

Azi oficial a început facultatea, am avut primul curs, cu strigatul prezenţei şi dictat, aşa cât să-mi aducă aminte de liceu. "Buget şi trezorerie" se anunţă a fi o materie interesantă, dar greu de asimilat. Stufoasă, iar la cum este gestionat la noi bugetul public - de ce nu - inutilă. Păcat. Proful îmi place. Respectele mele. E genul de om care spune verde în faţă ce gândeşte. Şi o zice bine, e foarte inteligent. Chiar mă gândeam să îmi iau tema de licenţă la el. Mă mai gândesc.
Mi-e foarte somn. Ma dor picioarele. Am un program încărcat... c-este la vie! Ploaia asta monotonă mă îndeamnă la somn. De fapt, mai dorm pe mine în timpul zilei, ar trebui să compenseze cumva?! Consolarea mea e că azi am început o carte faină, "Scrisoare de dragoste" - Mihail Drumeş. Începtul celor 43 de pagini cât am apucat să citesc sună promiţător. Sper să ajung să o termin până duminică.
În încheiere, o fază haioasă:

video
Ca un memento, în caz că (iarăşi) uit :  "Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de dusmania prietenului." – Nicolae Iorga.

duminică, 3 octombrie 2010

Dansează pentru mine...

El: "Dansează pentru mine în astă noapte,
Alege tu piesa - sunt pe raftul de sus -
Şi las-o să cânte în surdină şi-n şoapte
Ne vom iubi oare când totul s-a spus?

Aprinde o lumină şi aşează-o între noi,
Vreau să-i văd focul jucând în privirile tale.
Ne vom vedea sufletele neumblate şi apoi
Săruta-ţi-voi plângând palmele goale.

Slută-mi va fi vorba, asculta-mi tăcerea,
Ascultă-mi a inimii sacadată bătaie,
Iar nu-ţi fie teamă când vei simţi plăcerea
Născută din dulcea şi neastâmpărata văpaie..."


Ea: "Cu mâinile tremurânde aleg piesa de sus,
Să fie frig? Răcoarea o simt aspră pe piele!
Tu vei afla în noaptea asta că te iubesc nespus,
Dansa-voi sub tine un dans ca de iele.

Lumina aprinsă între noi freamătă şi ea,
Înspăimântată sau poate doar jucăuşă.
Magică luntre clădeşte între inima ta şi a mea,
Vom renaşte împreună din aceeaşi cenusă.

Să mă apropii de tine - mi-e teamă - dar aş vrea
Să-ţi pun sufletul lângă suflet să-mi bată;
Bătaia inimii tale să devină a mea
Şi-ntre cearceafuri s-adorm de fericire beată! "