sâmbătă, 14 august 2010

Episodul 1

        Durează câteva clipe pentru ca un bebeluş să uite jucăria pentru care plângea; câteva zile pentru ca pielea să se refacă după o zgârietură accidentală; câteva săptămâni, sau poate chiar luni pentru ca o boală cu leac să părăsească trupul bolnavului chinuit. Dar de cât timp are nevoie o inimă să se vindece în urma unei iubiri neîmplinite?

         Aura privi încă odată prin fereastra ovală; stropi mari şi goi se prelingeau încet, creând poteci întortocheate pe geamul prăfuit, mărturia zilelor secetoase de august. În acea zi, însă, ploaia transformase grădina într-un loc trist, în care verdele ierburilor fusese înghiţit de ceaţa care răsărea parcă din pamânt: „ ...ca şi cum aş fi prinsă într-una dintre poeziile simboliste”, gândi tânăra apoi, întorcând brusc spatele ferestrei, porni spre scara podului.


- Draga mea, telefonul nu a încetat să sune! Unde te-ai ascuns? O întâmpină din pragul bucătăriei mama sa, o femeie ca de 40 de ani, înaltă, cu trup zvelt, dar cu miscări mlădioase, cu ochii rotunzi şi privirea caldă, care acum erau întrebători şi îngrijoraţi. Inima Aurei încetă să mai bată. Rămase nemişcată, la câţiva paşi de mama sa, aşteptând continuarea: „... să fie oare?”. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, femeia continuă:

- Nu, nu el. Bianca. Voia să te invite la petrecerea fratelui ei.
        Aura îşi ţuguie buzele, vizibil dezamăgită. Sperase să fie el, întradevăr. Se simţea atât de naivă că a gândit că el ar fi putut suna după atât timp. De ce continua să se gândească la el în ciuda celor întâmplate? Până când va continua să se tortureze singură, sperând la imposibi? Porni spre camera ei, târşindu-şi papucii de casă pe pardoselă.
- Draga mea! O opri mama sa din drum. Ce ai zice să accepţi invitaţia prietenei tale? Mi se pare o excelentă şansă de a-ţi face noi cunoştiinţe, de a te distra, de a... uita. După acest ultim cuvânt, Aura îşi continuă drumul spre camera sa. Se trânti în pat, privind neputincioasă în jur. Şi-ar fi dorit să poată redecora totul, de la pereţi la veşnicile foiţe cu notiţe, lipite deasupra biroului. Ar fi vrut să arunce oglinda în care se pregătea pentru fiecare întâlnire, pantofii în care s-a încălţat când au fost pentru prima dată la teatru, eşarfa cu care o legase la ochi când i-a făcut surpriza unui picnic la iarbă verde...totul, dacă ar fi putut, căci totul îi aducea aminte de el. Însă, trebuia să fie sinceră faţă de ea însăşi, probabil şi dacă ar fi schimbat toate acestea, sufletul ei nu era ceva peste care să arunce un văl al uitării, la fel de simplu cum peste o lampă poţi aşeza un şal ca să îi diminuezi lumina. Era adevărat că suferea enorm, însă nu se simţea pregătită să uite şi nici nu voia. Se întreba chiar dacă va reuşi vreodată să depăşească acest capitol din viaţa ei, numit Damian Apostol.


p.s. adaug si un videoclip, este melodia pe care am tinut-o pe repeat intreaga saptamana! :D

4 comentarii:

  1. se da click pe "melodia", cuvantul scris in alta culoare :P ;))

    RăspundețiȘtergere
  2. ah shit, I am an idiot :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Oh :) my scrie, my scrie k bn faci :P e super >:D<

    RăspundețiȘtergere