- E totul în regulă?
Tânăra încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului.
- Hai să mergem!
Aura îşi luă geanta de pe băncuţa uzată de câţi pacienţi îşi aşteptaseră în timp rândul până să intre în încăperea din care Maria tocmai ieşise. Părăsiră curtea spitalului în tăcere.
- Hai să intrăm în parc. Avem timp?
- Da, bineînţeles! Dar trebuie să îmi spui odată ce ţi-a spus medicul.
Se aşezară pe o bancă mai retrasă, faţă în faţă, pregătite parcă să împărtăşească o mare taină. Aura încerca să desluşească emoţiile de pe chipul prieteni sale: teamă, îngrijorare pentru ce va fi, dar mai ales o bucurie cu greu reprimată. Ochii îi străluceau sincer, făcând-o să pară cu adevarat frumoasă.
- Aura, e acolo. Bebeluşul meu, l-am văzut. E mic, ştiu, ai să râzi poate că la 6săptămâni nu se pot observa multe, dar e acolo. Şi e al meu. Trăieşte, se hrăneşte, respiră. Respiră prin mine. E atât de frumos, cel mai frumos şi drăgălaş bebeluş.
- Atunci... păstrează-l! Lasă-l să vină pe lume, e dreptul lui să trăiască!
Bucuria Mariei i se şterse într-o clipită de pe chip, devenind palidă, ca şi cum albul zăpezii îngheţate de decembrie i s-ar fi aşternut peste trăsături, peste suflet, făcând-o să se cutremure:
- Nu. Aşa ceva nu este posibil. Tu nu şti... dacă ar afla părinţii mei! Dacă el ar afla că l-am păstrat, nu... ar fi îngrozitor!
- Însă mă ai pe mine. Mama sigur ne va ajuta! Mai sunt şi Damian, Bianca şi Cătălina...
- Nu vreau să ştie nimeni! Maria privea în depărtare, absent. Poate că întreaga ei fiinţă şi-ar fi dorit să fie departe, cât mai departe de o astfel de decizie. Nu ar înţelege...
- Dar nu contează cine ce înţelege, aici este vorba doar de tine şi de micuţul tău! Dă-i şansa să te strige „mama”!
Maria îşi frământa mâinile, continuând să priească absent. Bărbia îi tremura, în ea se dădea o luptă crâncenă între ceea ce sufletul ei îi striga să facă şi ceea ce mintea îi ordona.
- Nu încerca să mă convingi, crede-mă că sufăr enorm, însă lupta asta mi-e pierdută din start. Nu pot păstra acest copil, deşi îmi voi rupe sufletul rupându-l din mine. Am făcut deja programarea pentru vinerea aceasta ca să-mi facă... intervenţia, completă ea evitând cuvântul „avort”. Doamne, e atât de nedrept! Atât de crud să mă pedepseşti aşa!
Ca să o împiedice să izbucnească în lacrimi, Aura interveni:
- Hai să mergem. Încep cursurile.
La ieşirea din parc, Cătălina li se alătură, prinzându-se de braţul Aurei.
- Bună mei! Ce faceţi?
- Bună! Nimic special. Maria îmi povestea impresiile ei despre ultima carte citită.
- Ah, da, chiar că nimic... interesant. Nu bârfiţi şi voi, nu e nimic nou? Ce ai mai făcut cu Damian?
Aura pufni în râs şi trase aer puternic în piept, teatral, ca şi cum i-ar fi fost necesar pentru „lunga” expunere pe care urma să i-o facă prietenei sale. Maria îi mulţumi din priviri că îi păstra secretul în siguranţă, aşa cum o rugase. În curând sarcina ei avea să fie întreruptă, aşa că era mai bine dacă lumea ştia cât ma puţin despre asta. Doar conştiinţa şi sufletul ei aveau să poarte crucea unui păcat capital.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu