Episodul 20

         Dar a doua zi speranţele Aurei aveau să se năruiască una câte una. Degeaba plănuise ea ca, trecând aparent întâmplător prin faţa unei biserici în drumul lor spre clinică, să îi propună Mariei să intre să se roage, să vorbească cu un preot.
- Să mă rog? Veni întrebarea goală a Mariei, privind turla semeaţă a bisericii. Cu ce drept să mă mai rog eu Lui când am ajuns creştină doar cu numele? Când sunt pe punctul de a-mi condamna copilul, propriul meu suflet, la o existenţă în întuneric, unde lumina Sa nu va ajunge. Să mă rog pentru iertare?Nu o merit. Aş vrea să pot muri eu azi, în schimbul vieţii lui.
       Aura îşi îmbrăţişă prietena, era singurul răspuns pe care i-l putea da. Cum ar putea să îi spună să nu renunţe la copil, când în ultimele săptămâni numai asta o rugase, o implorase. Ce argumente să mai invoce? Privi tristă înspre uşile imense sculptate în lemn, rămase închise. Răspunsul ei putea să fie în spatele lor, dar Maria refuzase apropierea de sfântul lăcaş.
       În dreptul unei patiserii Maria întoarse capul, înghiţind cu greu.
- S-a întâmplat ceva? Întrebă prietena sa alarmată.
- Nu, a trecut. Greţurile de dimineaţă. Şi totuşi îmi e foame, poftesc să mănânc ceva gustos. Era un semn că micuţul ei trăia. Maria simţea asta şi se gândea îngrozită că în mai puţin de câteva ore avea să piardă toate aceste senzaţii, avea să îşi omoare pruncul! Sufletul i se strânse ca într-o încleştare dureroasă. Se trezise amorţită şi sfârşită în dimineaţa aceea, iar cu cât se apropiau de clinică, cu atât îi era mai rău, durerea devenind aproape fizică.
           Ajunseră acolo cu hainele decorate cu fulgi mari de nea, de la zăpada ce pusese stăpânire pe oraş încă din timpul nopţii trecute. Pe Aura aproape că o îngrozea contrastul dintre albul pur al zăpezii şi încăperea în care tocmai pătrunsese. Pretutindeni duhnea un miros înnecăcios, de moarte. Maria îşi lăsă haina într-un cuier improvizat, se duse să se schimbe şi apoi reveni în sala de aşteptare. Era încă devreme, abia 9.20. Programul cabinetului începea abia la ora 10, iar înaintea Mariei mai era o tânără programată.
         Înteriorul clinicii era rece, deprimant, aproape impersonal. Pereţii albi, gresia albă şi tensiunea din atmosferă dădeau impresia camerei unui nebun, legat împotriva voinţei sale în cămaşa de forţă, mult prea potrivnică forţelor lui mici. În stânga, lângă uşa pe care intraseră, un cuier scund, simplu. În dreapta, aproape de uşa ce dădea în „camera morţii”, o măsuţă scurtă, din sticlă, servea drept adăpost unui telefon şi câtorva reviste. Aura se întrebă cine ar fi putut citi în astfel de momente. Iar de la stânga la dreapta erau înşirate mici băncuţe cu scaune în material negru, ce contrastau puternic cu albul încăperii.
      Maria îşi rezemă capul de perete, părând că priveşte tavanul. De fapt, ochii ei erau închişi pentru că ea îşi privea în suflet. La un moment dat, expresia feţei ei o făcu pe Aura să întrebe:
- La ce te gândeşti?
- Nu o să îţi vină să crezi, răspunse el zâmbind trist unei năluci imaginare. La el ...