Episodul 21

- El ştie că eşti aici?

- El m-a obligat să fac asta! Sunt pe punctul de a comite o crimă pentru a salva reputaţia lui. Şi sunt scârbită de mine că am lăsat lucrurile să ajungă aici. Dar în prostia şi naivitatea mea, am crezut... nu ştiu ce a fost în mintea mea, dar chiar am crezut că... mă iubeşte...

- Tu l-ai iubit, Maria? Îl mai iubeşti?

- L-am iubit, da. Cu toată fiinţa mea. Dar ziua în care i-am mărturisit că am rămas însărcinată a fost un coşmar. Se schimbase total, parcă înebunise. Mi-a reproşat că am făcut-o intenţionat, că sunt o arivistă şi o prefăcută. Nu asculta nimic din ce încercam să îi explic. În următoarea zi, mi-a cerut să ne vedem. Am sperat că reacţionase aşa din cauza şocului, îi căutam scuze pentru purtarea lui, neacceptând să văd cum era el de fapt. Un monstru. În ochii ei, Aura citi ură şi înverşunare. Nici pe departe dragostea ce se părea că îi legase până nu de mult. Mi-a întins un plic şi mi-a spus să scap de „problemă” cât mai curând, iar apoi – poate – ne vom mai vedea. Bineînţeles, pusese în plic destui bani ca să plătesc avortul şi, după cum mi-a specificat, să-mi cumpăr câte ceva încât să uit de acest neplăcut episod. A vrut să mă cumpere... am înţeles atunci, prea târziu însă, cu cine am de-a face şi cât de crud putea fi acel om. Maria se cutremură, ca şi cum i-ar fi fost frig.

- Maria, dar ţie ţi-e teamă de el! Îşi dădu Aura seama îngrozindu-se.

- Mi-e teamă de ce mi-ar putea face dacă nu mă supun. Mi-e şi mai teamă de ce i-ar putea face copilului meu, dacă l-as păstra.

- Dar nu vă poate face nimic, există legi care nu i-ar permite...

- Tu nu şti ...o întrerupse Maria, adâncindu-şi din nou privirea în albul tavanului. Cunoşti clădirea impunătoare din stânga teatrului? „Ioan & Sons Consulting”?

- Da, bineînţeles. E o firmă de avocatură. Domnul Ioan este fondatorul, am înţeles că urmează să se pensioneze în curând, iar „sons” îi reprezintă pe cei doi fii de-ai săi. Ce-i cu asta?

- Silviu şi Ştefan. Îi cunoşti?

- Doar după reputaţie. Sunt foarte apreciaţi atât în judeţ, cât şi în capitală. Dar ce legătură are?

- Anul trecut în iulie, bunica mea a murit. Am fost foarte apropiate, practic ea m-a crescut până la vârsta de şapte ani. Îmi este atât de dor de ea, cât îi simt lipsa sfaturilor sale în aceste momente. Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să izbuncnească şi se forţă să continue. Ultima ei dorinţă a fost ca apartamentul, cu bunurile din el, să-mi rămână mie. Adică bijuteriile ei şi câteva tablouri vechi. Bineînţeles, fraţii mamei au contestat testamentul, deşi buni le lăsase în parte bani şi terenuri. Am vrut să renunţ, să evit certuri şi rupturi de relaţii în familia noastră, şi aşa destul de reci. Mie îmi lipsea ea, iar un apartament nu avea cum să îi umple golul lăsat. Dar părinţii m-au îndemnat să lupt, iar apoi începusem să cred cu tărie că dacă asta a fost ultima ei dorinţă, trebuie să i-o respect. Nu aveam cum să ştiu, însă, că această decizie avea să marcheze începutul nenorocirii mele....