Un refugiu cu final sinistru ...

Am găsit întâmplător un eseu mai vechi de-al meu (aveam 16 ani când l-am scris). El reprezintă proiectul cu care am participat atunci la un concurs, "Mesajul meu antidrog - pot să aleg, dar ce aleg?". Copleşită de amintiri, m-am gândit să îl împărtăşesc cu voi ... lectură plăcută!

          Un refugiu cu final sinistru


          De la fereastra camerei mele îl privesc traversând strada. In gesturi îi ghicesc incertitudinea, în privire teama. Imi ia cateva secunde până îl recunosc... are 20 de ani, dar arata de 30... mult prea matur, mult prea schimbat. Ultima data când l-am văzut, cu doi ani în urmă, nici nu era capabil să-mi pronunţe corect numele. Mă privea, cu o seringa în mâna întinsă spre mine, şi râdea. L-am pălmuit şi pentru o clipă m-a privit furios, ca şi cum ar fi vrut să riposteze. A continuat, însă, să râdă. Un râs sadic, rece, fals şi bolnav care mi-a rămas întipărit în memorie.
        După câteva zile, rn-am hotărât să merg la el acasă, să-i vorbesc. Nu ştiam pe cine voi întâlni acolo... pe Robert, prietenul copilăriei mele sau pe acel Robert distant şi bolnav, străin mie.
         L-am găsit reparând una dintre ferestrele casei părinteşti, casă în care a locuit până acum trei ani şi jumătate când părinţii lui au murit... atunci când a început totul.
- Bună!
          S-a întors tresărind, privindu-mă cu un amestec de ruşine şi dor.
- Bună!
        Nu ştiam cum să mă port cu el, cum să îi vorbesc, aşa că l-am întrebat direct:
- De ce te-ai întors, Robert?
           M-a privit uimit câteva clipe, apoi, în tăcere, m-a îndemnat să mă aşez pe treptele de la intrare. S-a aşezat lângă mine şi, zâmbindu-mi trist, mi-a răspuns:
- Crezi într-o a două şansă?
       L-am privit încurcată.
- Vezi tu, după moartea părinţilor, m-am simţit complet singur... şi vinovat pentru că eu am supravieţuit, iar ei nu. Mătuşa a încercat să mă susţină pe cât posibil în perioada în care am locuit la ea, dar locul meu nu era în casa aceea, eu nu făceam parte din familia lor. Aşa că am început să lipsesc cât mai mult. Nu conta ce faceam, numai acolo nu voiam să mă întorc. Aşa i-am găsit pe ei... sau ei m-au găsit pe mine. După nici doua luni, făceam deja parte din banda lor. La început au fost numai alcoolul şi ţigările... apoi aşa numitele „droguri de petrecere": poppers, fantasy, nu conta. Important era să evadez.
             Faţa i se transformă într-o grimasă de dezgust - dezgust de sine.
- Ştii, unii se droghează din curiozitate, alţii din mândrie sau doar pentru a experimenta ceva nou. Eu am făcut-o din deznădejde. Eram distrus şi în loc să lupt, să înfrunt realitatea, m-am ascuns în spatele drogurilor. Am fost un laş, un prost. Imi repetam că mă pot opri când vreau, că, dacă doresc, asta va fi ultima doză... când în sfârşit a înţeles ce se întâmplă cu mine, mătuşa a avut un şoc puternic. Soţul ei m-a alungat din casa. Mi-a spus: „De la mine nu mai vezi nici un ban, ciudatule! Nu te-am luat în casa mea ca să mă fad de râs! Pleacă la drogaţii tăi şi nu te mai întoarce! Eşti mort pentru noi!". Aşa că am plecat. Un timp m-am descurcat, dar cocaina nu e deloc ieftină şi până la urmă ajunsesem mai sărac decât un om al străzii. Iţi dai seama? Vândusem tot ce se putea vinde din casa asta (şi-mi indică casa pe ale cărei trepte stăteam) şi cheltuisem toată moştenirea la care aveam acces atunci. Ajunsesem o epavă. In timp ce colegii mei dădeau bac-ul, eu ma ascundeam in camera mea, între câteva haine murdare şi un pat cu aşternuturi învechite, între patru pereţi goi, pe care-i umpleau cândva tablourile mamei, tablourile mamei vândute de mine!
          Se ridică brusc. îşi trecu palmele peste fata, apoi şi le împreună la ceafa. Părea bătrân, obosit şi stins. Când vorbi, tonul lui nu mai era nici dispreţuitor, nici nervos, ci doar resemnat. închise ochii spunându-mi:
- I-am dezamăgit. I-am dezamăgit pe ei, singurii care m-au iubit, singurii pentru care contam cu adevărat. Eram lumina lor, speranţa lor, iar eu i-am dezamăgit în cel mai râu mod posibil. Când am realizat asta, m-am dus singur la medic.
        Pe 10 decembrie m-am internat la Spitalul Nr. 9, secţia „Psihiatrie - Toxicologie". Făceam asta pentru mine, în memoria părinţilor mei. Nici nu-ţi poti imagina prin ce-am trecut. Libertatea mi-o pierdusem de mult, însă acum mâ simţeam înlănţuit. Drogurile deveniseră a doua mea fire, iar să lupţi cu propria-ţi fire nu este deloc uşor. Aveam halucinaţii, auzeam voci care mâ criticau şi râdeau de mine, am vrut sa ma sinucid..
         M-am ridicat şi l-am cuprins în braţe. M-a înlănţuit cu disperare, ţinându-ma strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică că dacă îmi va da drumul se va pierde din nou în acel abis întunecat. Am înţeles atunci cât de important era acest gest pentru Robert, îmbrăţişarea aceasta atât de simplă şi nesemnificantă pentru noi, ceilalti. Contact uman, sentimente sincere şi dezinteresate, sprijin moral necondiţionat, toate acestea aveau să-1 salveze pe Robert.
           Numărul celor care se droghează din deznădejde este foarte mare. Nemulţumiţi şi speriaţi de propria viaţă, vor sâ evadeze şi, din păcate, aleg această cale extremă, găsind în ea un refugiu. De cele mai multe ori ajung a fi consideraţi delincvenţi, gunoaie ale societăţii, dar în realitate ei sunt simpli oameni bolnavi. Dispreţuiţi şi marginalizaţi, ei se sting încet, dar sigur.