Episodul 23

Uşa deschisă brusc îi întrerupse pentru moment gândurile. Înăuntru intră o fată ce părea să nu aibă mai mult de 18 ani, de mâna unui tip mai scund ca ea, dubios. Îmbrăcat într-un trening considerabil prea larg pentru el, acesta le privea insistent pe cele două, trăgând alene dintr-o ţigară. O asistentă bătrână, cu trupul uscăţiv, îşi făcu şi ea apariţia din dosul unei uşi şi, tranversând grăbită holul, atenţionă:
- Tinere, stinge imediat ţigara! Suntem într-o clinică, pentru numele lui Dumnezeu! Şi tu, domnişoară, schimbă-te. Domnul doctor te va primi în câteva minute. Aceasta chicoti şi sărutându-şi iubitul ostentativ, se supuse indicaţiilor.
Aura nu o putea înţelege. Cum putea fi atât de senină într-un astfel de moment? Părea inconştientă de ceea ce urma să facă în doar câteva minute... să ucidă! Fata se întoarse pe hol zâmbind şi se aseză pe scaunul din faţa Aurei.
-Nu îţi e teamă? O întrebă aceasta neputându-se stăpâni.
-Mie? Oh, nu... iubi mi-a explicat că nu e aşa greu precum pare, nu voi simţi mai nimic, îmi vor face dintr-aia... cum îi zice... anextezie... mărturisi ea complice.
Ignorandu-i greseala, Aura continua:
-Ştiu, dar totuşi... există riscuri....
-Iubi a zis că totul va fi bine, o întrerupse fata ofensată brusc de insistenţele ei şi, ca o dovadă, se încolăci de braţul acestuia.
Aura renunţă la a mai adăuga ceva, deşi era revoltată şi sigură ca acest „iubi” pitic, îmbrăcat în stilul străzii, cu hainele-i prea mari şi privirea plictisită, nu ştia în definitiv nimic. Privi descumpănită în jur, la pereţii muţi. Câte poveşti triste ar putea spune ei. Câtă durere au simţit din partea celor neajunse mame. Disperare. Teamă. Căinţă. Sau poate nepăsare. Inconştienţă. Eliberare...? Îşi întoarse privirea spre Maria, dar aceasta avea ochii aţintiţi spre fereastră, la fulgii mari de nea.
Cu fulgi mari şi deşi ningea şi în acea seară de Moş Neculae. Tocmai avusese înfăţişare la procesul intentat de una dintre surorile mamei şi soţul acesteia, care atacau testamentul bunicii. Era obosită. Nu îi plăceau certurile iscate în familie parcă tocmai din cauza ei. Mersese singură la tribunal, părinţii ei considerând-o destul de mare pentru a se descurca de una singură în această luptă. Ieşi din sala de judecată cu paşi grăbiţi, nerăbdătoare să plece din acel loc.
-Maria, aşteaptă!
Întoarse capul surprinsă:
-Mergi spre casă?
-Ahm, da... Da, bineînţeles. Vă pot ajuta cu ceva?
-Vine cineva să te ia? Tatăl tău sau poate... vreun iubit?
-Nu, nimeni, răspunse ea scurt.Voi merge pe jos până acasă. Îi plăcea să meargă singură, să îşi piardă gândurile pe străzi, să vadă luminile colorate ale oraşului. O linişteau.
-Cum?Nici nu se discută. Te voi conduce până acasă. Străzile nu sunt un loc sigur pentru o domnişoară ca tine, mai ales după lăsarea întunericului.
-Dar...
-Obiecţia se respinge! Zâmbii acesta larg şi Maria îi privi dezarmată cele două gropiţe ce luau naştere în obrajii lui atunci când zâmbea. Ştia că trebuie să aibă în jur de 40 de ani, dar trebuia să recunoască că nu îşi arăta vârsta. Era un bărbat prezentabil. Purta întotdeauna costume de culoare închisă, de croială fină, ce-i evidenţia umerii laţi. Mereu proaspăt ras, tunsoarea impecabilă, părea că vine la tribunal direct de la frizer.
-Vrei să conduci?
-Eu? Verifică aceasta privind Range Roverul sport din parcare.
-Da, tu. Sunt obosit rău astăzi. A fost o zi lungă. Şi n-aş vrea să-ţi pun siguranţa în pericol din cauza oboselii mele, mai argumentă acesta făcându-i cu ochiul.
Maria simţii cum roşeşte sub privirea lui caldă. Uneori, în prezenţa lui, rămânea ca hipnotizată minute în şir. Chiar şi în sala de judecată, urmărindu-l ţinându-şi prelegerile, atât de convins şi stăpân pe situaţie, emana putere şi o forţă de care era în mod inexplicabil atrasă.