Mă plâng mereu de lipsa timpului liber, iar atunci când îl am, nu ştiu ce să fac cu el. Mă trezesc singură în căsuţa mea tăcută, obişnuită şi ea cu singurătatea. Şi da, îmi place singurătatea mea, nu ştiu cum e „altfel”. Totuşi, uneori aş vrea să fug de aici. Să iau primul autocar spre oriunde şi să mă opresc doar când inima îmi va spune să o fac. Să-mi cumpăr o hartă şi să mă plimb pe străzi. Nu aş vizita niciunul din punctele de atracţie turistice indicate ofensiv. Aş rătăci aiurea, privind în jur, în sus – spre cer – şi-n jos – spre pământ, ascultând poveştile pereţilor muţi. Aş lua masa pe o terasă, în adierea neprimitoare a toamnei. Supusă, i-aş permite să-mi răvăşească părul, să mă certe că am plecat aşa, fără să spun nimănui, fără să-mi iau telefonul cu mine. Aş face o poză, doar una, apoi mi-aş continua itinerariul întortocheat. În autogară, aleg cu ochii închişi un alt autocar şi păşesc zâmbind:
- Până unde? M-ar interoga ursuz un şofer gras, voind să ştie, evident, valoarea biletului.
- Până oriunde. I-aş răspunde ridicând din umeri. Cât mă costă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu