N-am cărţi în bibliotecă câte complimente am primit în ultimele luni. De fapt, nu complimente, ci compliment, fiindcă de fiecare dată eram numită „o fată deosebită”. E, zău? Şi dacă sunt deosebită într-atât, cum de nu mi se întâmplă nimic deosebit? Mă sufoc în banal şi – nu înţeleg încă de ce – accept asta, deşi devin tot mai conştientă că voi regreta mai târziu toate aceste capitulări ale mele, toate aceste supuneri tacite în momente când, poate, ar trebui să mă răzvrătesc, strigându-mi dreptul la nebunie. Departe de a mă transforma într-o nonconformistă, visez să fac lucruri nebuneşti (sau poate normale în ochii altora), să simt că trăiesc din plin vârsta pe care o am. Căci timpul nu stă în loc pentru mine, să mă vindec de o teamă (mai mult sau mai puţin) nejustificată.
Mi-am însuşit poate prea devreme rolul de „om mare”. Am renunţat poate prea curând să visez cu ochii deschişi. M-am pus poate prea devreme pe locul doi…
Şi totuşi… aş fugi şi acum acolo unde glasul mut al evadării mele mă cheamă. Păcat doar că răsucesc de două ori cheia în uşă.
Rabdare mey, si virtute.
RăspundețiȘtergere