*

Aceasta nu este o postare draguta. N-are nimic de-a face cu beletristica si nici cu florile de mucegai. Sunt ganduri ale unei minti obosite, tresariri ale unui suflet deznadajduit. Literalmente, am capul umflat de plans. Am plans in ultimele saptamani de parca as avea abonament. Am coborat sub orice limita a rabdarii si a stapanirii de sine. Am vrut sa-mi fac rau, crezand ca asa durerea mea va fi inteleasa.

M-am schimbat mult in ultimul an. La inceput, am crezut ca in bine. Am fost mult timp increzatoare si bucuroasa de fagasul pe care viata mea intrase. Zambeam si speram, aveam un cer albastru spre care sa privesc. Eram atat de sigura ca fericirea e aproape de mine, aproape ii simteam vibratia daca intindeam mana. Si m-am grabit sa o intind, cu nazuinta ca a venit si randul meu sa iubesc si sa fiu iubita.

Insa iarna a fost rece si nu doar calendaristic. Rastit mi-a amintit ca fericirea nu este pentru toti si, in niciun caz, pentru mine. Mi-a infipt turturi de gheata direct in inima. Si ea mi-a batut tot mai incet, pana am ajuns sa adorm pe covorul din dormitor, chircita sub tortura placida a respingerii. Aveam cosmaruri, ma trezeam plangand intr-altul. Caci realitatea mi-a devenit de nesuportat.

Nu mai am incredere in oameni fiindca ei m-au facut sa-mi pierd increderea in mine. Aveam prea multa nevoie de o persoana care, in seri ca acestea, sa ma tina in brate si sa-mi spuna ca porcariile care mi se intampla nu sunt din vina mea. Ca totul va fi bine. Iar eu sa inchid ochii si in cap sa-mi rasune mult timp acel “totul va fi bine”, pana prindeam curaj sa sper din nou. Insa mi-a fost refuzata si aceasta sansa. Am fost, din nou, respinsa.

Nu stiu cum e sa insemni ceva pentru o persoana, sa fii prima optiune, primul zambet dimineata si ultimul gand seara. Dar stiu cum e sa fi cunoscut una. Si am sperat, oh, ce om natang!, ca iubirea mea va naste iubire. Era cel mai ascuns dor al meu. Sa apartin cuiva. Sa ma simt dorita, iubita, protejata.

Dar steaua mea e far` de noroc, caci in camera goala rasuna un ecou ce-mi aminteste constant de singuratate. Cerul albastru spre care priveam nu demult e acoperit de nori. Iar eu sunt inchisa intre patru pereti ridicati de el: respingere, teama, iluzie, indiferenta. Nici macar un acoperis sub care sa ma adapostesc nu mi-a lasat, sa ma pot feri de vant, ploaie si ninsorile lui reci. De aceea inca adorm pe covor, ghemuita, nu cumva sa-mi moara de tot inima.