- Ce cauţi aici?îl interogă ea fără alte introduceri.
- Vreau să discutăm, i se răspunse, iar când încercă să treacă pe lângă el şi să intre în sală, el îi blocă accesul. Trebuie să discutăm, completă apoi, accentuând primul cuvânt. Aura îi făcu un semn să o urmeze.
Afară, prima zapadă transformase curtea universităţii într-un imens patinuar. Resimţind suflul rece al vântului, Aura îşi strânse paltonul în jurul corpului. Damian nu se putu abţine să nu îi privească ochii mari în aşteptare, roşul cu care gerul îi colora obrajii ei frumoşi, părul ei ce prindea parcă viaţă la fiecare mişcare.
- Ani, esti sigură de ceea ce faci?
- În legătură cu...?
- În legătură cu acel tip de ieri. Esti sigură că îl iubeşti?
Aura îi privi cu atenţie chipul. Inima i se strânse de durere. Încă îl iubea. Cum putea oare să o creadă că ar putea săruta alte buze înafara lui, că s-ar simţi fericită în alte braţe, care să nu îi aparţină lui? Era tot ce îşi putea dori ca să fie fericită. Însă ea nu era fericirea lui. Fericirea lui purta alt nume, iar acea fată, mai mult ca sigur, la fel de nevinovată ca şi ea, nu merita ce îi făcea Damian. Toate vorbele dulci şi toate amintirile cu Damian trebuiau transformate odată pentru totdeauna în trecut, căci totul între ei nu fusese decât o minciună.
- Da. Îl iubesc. Şi ştii ce? Partea frumoasă e că şi el mă iubeşte. Sunt singura fată din viaţa lui...
- Da, în legătură cu asta, trebuie să şti că...
- Nu, Damian. Nu vreau să mai ştiu nimic şi asta pentru că vorbele tale goale nu valorează nimic pentru mine. Tu nu mai valorezi nimic pentru mine. Eşti undeva într-un trecut în care refuz să mai trăiesc. Lasă-mă în pace! Lasă-mă să fiu fericită! Marius poate face asta, el mă iubeşte...
Damian nu spuse nimic în momentele următoare. Părea a cântării adevărul din ceea ce Aura tocmai îi aruncase în faţă. Aşadar, ea uitase cu desăvărşirea toate acele minunate clipe petrecute împreună. Totul era pierdut de acum.
- Înţeleg... mormăi el într-un final, mai mult ca pentru sine. Atunci, păpuşico, succes în noua ta relaţie. Să ai parte de ceea ce îţi doreşti... dacă, întradevăr, asta este ceea ce îţi doreşti. Eu... ar fi timpul să plec. La revedere! Şi se îndepărtă vizibil afectat. Aura ar fi vrut să strige în urma lui ceea ce sufletul îi striga de luni întregi: „Întoarce-te iubire! Nu mă abandona din nou! Te iubesc...”. Dar nu o făcu. Ar fi vrut să plângă în urma lui, dar cum să plângi pierderea a ceea ce nu ţi-a aparţinut nicicând? Cu o minciună o cucerise el vara trecută, cu o minciună îl îndepărta şi ea, acum. Cum putea el să o creadă că ar putea fi cu altcineva, când ea îi aparţinea lui? Singurul din sufletul şi gândurile ei...
Îşi şterse pe furiş lacrimile ce se încăpăţânau să îi ude obrajii şi privii în direcţia în care plecase Damian. Dar el nu se mai vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu