Episodul 13

          În curând, mesele şi scaunele fuseseră îndepărtate, iar pe scenă urcă o formaţie în vogă, apreciată de publicul larg. Buna dispoziţie putea fi măsurată şi prin numărul paharelor goale sau a perechilor de pantofi incomozi, aruncaţi sub mobilă retrasă lângă pereţi. Cercul Aurei se mări considerabil când mai mulţi colegi atât de-ai ei şi de-ai Cătălinei, dar şi de-ai Biancăi şi Răzvan li se alăturară. Aparent, totul era perfect, se gândea cu amărăciune tânăra. Se afla la Balul Bobocilor, alături de un băiat care părea să o placă sincer şi de cele mai bune prietene ale ei, care zâmbeau fericite, savurând fiecare moment. Ar fi avut toate ingredinetele unei nopţi de neuitat. Cu toate acestea, ochii ei cercetau neobosiţi încăperea, în speranţa că îl va zări, fie şi pentru o clipă, pe cel după care sufletul ei tânjea. Se gândea că poate, pe această cale, avea să o cunoască şi pe cea în favoarea căreia a renunţat lângă cel pe care îl iubeşte. Însă Damian nu era de găsit. După zecile de supoziţii care se năşteau în mintea ei, ajunsese să creadă într-un final că Damian voit alesese să nu participe la bal, pentru a evita o scenă neplăcută.
         Muzica se opri şi solistul anunţă o melodie lentă, iar perechile începuseră să se formeze. Încă de la primele acorduri, Aura recunoscu melodia Blue eyes a lui Elton John. Se simţi brusc ameţită. Era melodia ei şi a lui Damian. Lacrimi fierbinţi se încăpăţânau să strălucească în colţul ochilor, iar când Bogdan se apropie să o cuprindă în braţe, se scuză şi fugi înspre ieşire, motivând că se duce la baie.

        Mergea cu capul plecat pentru a-şi ascunde lacrimile şi înainta cu dificultate, încercând să îşi croiască drum printre cuplurile ce se balansau molatec, când se ciocni cu cineva. Bolborosii câteva scuze şi încercă să îşi continue drumul, dar aceeaşi persoană o prinse de mână, ţintuind-o pe loc. Aura îşi ridică confuză privirea.
- Îmi acorzi acest dans? Crezu pentru o clipă că va leşina. Damian o privea profund, ca şi cum ar fi adresat întrebarea direct sufletului ei. Ca hipnotizată, îşi înclină capul în semn de accept şi se lăsă cuprinsă în braţe. Corpul ei îl recunoscu imediat şi se mulă paşilor lui aşa cum întreaga lui fiinţă i se mulase pe forma sufletului ei. Niciunul nu îndrăzniră a mai spune ceva, ca şi cum le-ar fi fost teamă că vraja s-ar destrăma şi s-ar trezi singuri, înconjuraţi de vid. Damian o ţinea strâns la pieptul lui. Dumnezeule, cât de mult o iubea! O pierduse ca un prost vara trecută, dar imaginea ei, ochii ei înlăcrimaţi, acea ultimă întâlnire din parc, îl urmărea şi acum, o retrăia încontinuu, o durere cinică ce-i otrăvea simţurile. Cu faţa ascunsă la pieptul lui, Aura plângea fără sunet. Nici măcar nu suspina, lacrimile curgeau nestăvilite. Îşi dorea ca acel cântec să nu se mai termine niciodată, iar ea să rămână ocrotită de căldura îmbrăţişării lui. Nu dansase niciodată un slow într-un mod atât de tulburător. Simţea mâna caldă a lui Damian pe talia sa, iar răsuflarea lui îi mângâia fruntea. Era un moment cu adevărat magic. Când muzica se opri, el o mai ţinu câteva clipe în braţe, ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî să o lase să plece.
        - Mulţumesc!murmură ea într-un final, retrăgându-se cu regret din îmbrăţişarea lui caldă.
        Însă Damian nu avea să se mulţumească cu vorbe de această dată. Visase acest moment de nenumărate ori în ultimele trei luni şi tocmai aflase că lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ne dorim... uneori ies chiar mai bine! Acel moment le fusese sortit.
         Aşa că se aplecă încet şi îi gustă dulceaţa buzelor. Pentru un moment, ea păru surpinsă, dar îi răspunse timid. Mâna lui îi prinse ceafa pentru a-i menţine sărutul şi simţii plăcerea invadându-i simţurile. Dacă ar fi simţit orice fel de opunere din partea ei, ar fi renunţat imediat, dar nu se întâmplă aşa. Şi nu era nimic care să-l fi putut face să renunţe a o săruta. Nimic care să îl oprească să o guste, să-i redescopere fineţea buzelor şi felul în care, atât de des, retrăise experienţa scurtei, dar intensei poveşti de iubire de vara trecută. Nimic nu se compara cu Aura.
         Pentru încă câteva momente, ea rămase nemişcată, apoi, brusc, îşi plecă privirea. Damian îi prinse faţa între palme şi i-o ridică spre el, obligând-o să îl privească în timp ce cu două degete îi ştergea cele două şiruri de lacrimi de pe obraji. Dar nu putu îndura ceea ce vedea. Aura părea cu adevărat rănită. Îşi clătină capul încet şi cu ochii ei mari, înlăcrimaţi, parcă îl implora să înceteze, să nu îi mai chinuie sufletul deja confuz şi îndurerat.
       Damian îşi lăsă mâinile să îi cadă inerte pe lângă corp. Aşadar, dragostea lui era sursa nefericirii ei, a lacrimilor ei fierbinţi. Asta nu putea să şi-o ierte nicicând...
       O lăsă să plece. Şi o privi din nou îndepărtându-se, ca şi în acea după amiază în parc.
    Reîntoarsă în grupul ei, Aura se scuză printr-o migrenă îngrozitoare şi după ce le asigură pe fete că totul este în regulă, îl rugă pe Bogdan să o conducă acasă. El acceptă ideea surprinzător de repede, însă Aura era preocupată cu alte gânduri ca să observe acest amănunt. Acest mic amănunt care era pe punctul de a-i schimba viaţa...