Kilometrii se scurgeau unul câte unul, fără ca niciunul să spună ceva. Aura privea pierdută pe geamul din dreapta ei, în timp ce maşina rula încet; doar sunetul regulat al ştergătoarelor întina tăcerea din maşină şi tumultul ploii de afară. Nerealizând parcă prezenţa lui Bogdan, tânăra continua să privească străzile cufundate în întuneric şi felul în care chipul I se reflecta pe geam, modul straniu în care stropii de apă ce se prelingeau rapid, îi distorsionau trăsăturile. Aşa îşi simtea ea sufletul: sfâşiat. Doar închizând ochii îi putea simţi încă prezenţa lui Damian, ca şi cum ar fi aievea. Preţ de câteva minute îl ţinuse în braţe…o ţinuse în braţe şi-şi plimbase palma pe spatele ei, alinând-o treptat, alintând-o doar cum el avea puterea să o facă. Cât de mult şi-ar fi dorit să se piardă în îmbrăţişarea lui pentru o eternitate. Să-I simtă braţele în jurul ei, ocrotind-o, dezmierdând-o…dar adevărul negrăit de pe buzele lui ridicase din nou bariera între sufletele lor. Nu locul ei era acolo.
Un viraj brusc la stânga o făcu să tresară. Îi luă câteva secunde bune până să îşi dea seama că nu se mai aflau pe drumul spre casa sa. Privi la Bogdan nedumerită:
- Cred că ai greşit strada…
- Este o scurtătură. Stai liniştită – replică el vizibil încordat.
Teama se strecura însă în sufletul Aurei.
- Indiferent ce scurtătură cunoşti, te rog frumos să întorci. Drumul acesta nu duce cu siguranţă la casa mea!
- Ţi-am spus să te linişteşti, îi reaminti el pe un ton ce i se păru fetei voit superior.
Privindu-i zâmbetul nedisimulat din colţul buzelor şi mâinile strângând energic volanul, Aura era departe de a se simţi liniştită. Vorbele lui sunau ca o ameninţare mascată, iar privirea lui tot mai întunecată contrasta cu zâmbetul afişat, zâmbet ce îi aducea Aurei cu rânjetul unui animal prădător în faţa ospăţului.
- Opreşte maşina, Bogdan! Imediat! Vorbesc cât se poate de serios, vreau să cobor!
Tânărul o fulgeră cu privirea. Aura îngheţă.
- Vorbeşti prostii… scumpa mea, puţină răbdare, te rog!
- Răbdare pentru ce?se întoarse grăbită spre portiera ei, dar sunetul de închidere automată a acesteia îi zadarnicii încercările. Era prizoniera lui. Încercă să îl înfrunte:
- Ai innebunit? Deschide!
- Da, sunt nebun! Mulţumită?începu el să râdă în timp e parca maşina la ceea ce părea a fi un capăt de stradă. Aura privea cercetător la tot ce îi înconjurau, în disperarea de a găsi un semn distinctiv, un indiciu prin care să îşi dea seama unde se aflau, dar perdelele grele de ploaie şi întunericul rece ridicau ziduri de nepătruns, transformând maşina într-o cuşcă.
Bogdan stinse toate luminile, îşi puse cheile în buzunar şi oftă mustrător, teatral, ca şi cum s-ar fi adresat unul copil neascultător:
- Of, of! Scumpa mea, dar ce s-a întâmplat?îi dojeni el privirea înspăimântată, încercând să o mângâie pe obraz. Aura îşi întoarse privirea:
- Da-mi drumul! Nu ai niciun drept să faci asta!- O… ba da!E dreptul pe care mi-l dă toate aceste săptămâni în care am stat la dispoziţia ta ca un prost, răbdându-ţi toate ifosele de mironosiţă. Râse puternic, răsturnându-şi capul pe spate. Chiar ma crezi prost? Te-am văzut cu el...cum dansaţi, cum vă sărutaţi! Şi mie mi-ai refuzat toate acestea, mi-ai spus ca nu eşti pregătită, ca ai nevoie de timp. Ţi-am acordat destul timp...
Aura se trase cât mai departe de el, până ce se lipi de portieră, simţind răceala geamului pe spate, prin materialul subţire al rochiei. Respira sacadat, iar privirea lui fixă o îngrozea. Doamne, cum se putuse ajunge până aici?
- A sosit momentul să fiu răsplătit, scumpa mea! Rosti el sarcastic, dându-i părul la o parte, pentru a o putea săruta pe gât.
O bufnitură puternică, urmată de sunetul cioburilor îi făcu pe amândoi să tresară. Aura ţipă. Afară, în ploaia torenţială, o siluetă înaltă învârtea ameninţător în mână ceea ce părea a fi o bâtă.
- Ce dracu... Mi-a spart farul, nemernicul!
Bogdan bâjbâi după chei şi aprinse luminile de poziţii. În lumina difuză, Aura îi putu recunoscu pe Damian. Apa şiroia pe chipul şi hainele lui, dar privirea îi era şi mai rece.
- Îţi recomand să cobori imediat, altfel parbrizul este cel care urmează – îl înştiinţă Damian, ţintind ameninţător cu bâta.
Bogdan se supuse râzând fals şi coborî cu mâinile ridicate pe jumătate, încercând să îl liniştească pe acest nebun care părea hotărât să îi distrugă maşina părinţilor. Costa o avere şi cu siguranţă tatăl său îl va face să plătească cu vârf şi îndesat. Doar era recunoscut pentru asprimea sa, atât în afaceri, cât şi în cercuri mai restrânse.
- Hei, amice, sunt sigur că putem discuta…
Damian se repezi spre el şi îl imobiliză, strivindu-I faţa de suprafaţa umedă a capotei. Îi suci mâinile la spate, făcându-l să geamă de durere.
- Nu sunt amicul tău! Îi şuieră el cu maxilarele încleştate, asigurându-se că nu se poate sustrage încătuşării. Aura coborî şi ea în ploaia îngrozitor de rece, privind stupefiată scena. Damian îi făcu semn să urce în maşina lui. Era parcată la vreo 20 metrii distanţă, cu toate luminile stinse. Tânăra se adăposti pe locul din dreapta. Apa ce îi şiroia din păr se amesteca cu lacrimile. Tremura îngrozitor, atât de frig, cât şi de teamă. Însă nu mai era teamă pentru propria viaţă, ci pentru a lui Damian, rămas cu Bogdan, de la care Aura se aştepta la ce e mai rău. Venise după ea! O salvase! Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu apărea Damian o făcea să plângă şi mai tare.
Cu un pumn puternic aplicat sub bărbie, Damian îl trânti pe Bogdan în mijlocul străzii. Aura ţipă îngrozită, acoperindu-şi faţa cu palmele, dar Bogdan nu ripostă, ci rămase întins pe jos. Damian continuă să îl ameninţe cu bâta, dar fără a-l atinge. Părea că îi spune ceva, şi Aura ar fi vrut audă ce anume, dar ploaia şi distanţa nu îi permiteau. Într-un final, Damian se urcă în maşină. Speriată şi ruşinată, Aura plângea în tăcere, ghemuită în scaun.
- Eşti bine? O întrebă el punându-şi bâta sub scaun şi cercetându-i faţa.
- Da, răspunse ea printre sughiţuri şi îşi plecă privirea.
Niciunul nu mai spuse nimic. Damian întoarse maşina şi porniră spre casa fetei, privindu-l pe Bogdan în oglinda retrovizoare cum îşi inspecta farul spart. Îi scăpă o înjurătură printre dinţi, dar continuă să se îndepărteze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu