- V-am adus ciocolată caldă şi biscuiţi, m-am gândit că poate faceţi o pauză mică din a pune ţara la cale, glumi ea în timp ce aseză tava pe birou, dar ochii săi cercetau în secret chipul tinerei necunoscute. Era îmbrăcată simplu, un pluovăr gros şi o pereche de jeanşi, părul de lungime medie, brunet, îl avea prins neglijent la spate, nu era machiată şi nici măcar cercei nu purta. Ciudat, pentru o tânără de vârsta lor, să fie aşa neglijentă la aspectul fizic. Dar cel mai mult îi atrase atenţia ochii ei, negri şi mari, temători şi plânşi. Deşi fata încerca să mascheze acest lucru, zâmbind timid, nu putea fi înşelată. Plânsese mult, probabil nici nu dormise, cearcănele accentuate întunecându-i şi mai mult privirea. Părăsi camera continuând să glumească, însă sufletul ei de mamă o avertiză că ceva nu este în regulă cu prietena fiicei sale. Ar fi dorit să ajute, dar hotărî să aştepte ca Aura să îi ceară asta. Avea încredere în judecata ei.
Aura asculta în tăcere confesiunea prietenei sale, deşi nu înţelegea întotdeauna ceea ce i se spunea, din cauza şoaptelor şi a plânsului înnecat al acesteia. Părea să îi fie teamă să pronunţe cu voce tare unele cuvinte, ca şi când rezonanţa lor i-ar fi provocat durere, ca şi cum s-ar fi temut să fie auzită, pentru a nu fi iar pedepsită. Avea nevoie să fie ascultată, iar Aura o ascultă. Avea nevoie să plângă pe umărul cuiva, iar Aura i-l oferi pe al său. Mărturisirea fetei o bulversa, îi părea ceva desprins dintr-ul film, apoi dintr-un coşmar. Îi era greu să asimileze tot ce asculta. Era surprinsă? Puţin spus. Indignată? Da. Să o judece? Nu, nu avea niciun drept. Tot ce putea face era să îi ofere sprijinul său necondiţionat. Nu era de acord cu ceea ce îi cerea, nu concepea aşa ceva... însă aici nu era vorba de viaţa ei, despre ce decizie ar fi luat ea. Nu era lupta ei. Ci a Mariei. Aura o mângăie pe păr, legănând-o uşor. O strângea în braţe ca pe un copil. Un copil al nimănui, deznăjduit şi speriat de ceea ce îl aşteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu