Episodul 3

          Zilele lui septembrie se scurgeau leneş, dăruindu-se, ca printr-un accord tacit, trecutului. Fusese o lună grea penru Aura, care numărase fiecare oră de singurătate. Pentru ea, ultima zi de vară însemnase şi ultima întâlnire cu Damian, ziua când, hotărâtă să îi mărturisească iubirea sinceră ce i-o poartă, primise vestea ce avea să o bulverseze, să o zguduie asemeni unui cutremur de mare magnitudine.

       Se aflau în parc, pe aceeaşi bancă vopsită în verde, banca lor, iar soarele se scufunda în orizont, pierzându-se în zeci de limbi de foc. Rezemată de pieptul iubitului ei, Aura se juca în tăcere cu o suviţă de păr, încercând să îşi facă curaj. Îşi pregătise de acasă un întreg scenariu despre cum avea să sune întâiul ei „te iubesc”, însă, timidă, continua să amâne momentul. Damian îi prinse faţa în palme, facând-o să îl privească.
- Trebuie să îţi mărturisesc ceva, spuse el serios.
- Şi tu? Chicoti fata cu inima tresărind la gândul că iubirea îi este împărtăşită şi îl sărută uşor pe buze.
- Nu am fost în totalitate sincer cu tine şi crede-ma că regret.
           Aura îl privi zâmbind neîncrezător. Secrete? Între ei nu existau secrete...
- Există un lucru pe care ţi l-am ascuns în tot acest timp, dar nu aş vrea ca el să schimbe ceva între noi. Dacă mă vei lăsa să îţi explic, poate mă vei înţelege. Îţi promit că voi încerca să clarific totul cât mai curând, îţi promit că...
- Ce anume ar trebui să ştiu? întrebă fata aproape în şoaptă, încercând să pară calmă deşi inima îi bătea nebuneşte.
- Mai există o persoană în viaţa mea. O fata... ea... a fost plecată din ţară pe timpul verii, la părinţi, iar lucrurile se răciseră între noi. Am crezut că...
           Aura îi făcu semn să înceteze. Se ridică în picioare, deşi în secunda următoare fu gata să se prăbuşească. Ceva înăuntrul ei o durea. O durea îngrozitor. Îl iubea. Cum putuse să fie atât de josnic? Cu o mână tremurândă îşi luă geanta şi, ca hipnotizată, porni încet pe aleea gri, prăfuită, străjuită de ulmi înalţi. Printre crengile lor, întunericul cobora spre pământ. După câţiva paşi, Damian o prinse de mână.
- Ani, te rog... Dar tânăra îşi trase brusc mâna.
- Cum ai putut...? începu ea, dar îşi lăsă întrebarea neterminată. Cum ai putut, Damian? Repetă apoi deznăjduită. Cuvintele pluteau parcă între ei, suspendate de tăcerea grea care căzuse între. Damian părea şi el cu adevărat trist. Bărbia fetei tremura şi era gata să izbuncească în lacrimi. Nu voia să îi dea satisfacţia de a o vedea plângând.
          Plecă de acolo alergând. Într-un târziu, când se întunecase complet, se opri pe o stradă înfundată. Plângea.De ce trebuise să se întâmple aşa? De ce, dacă îl iubea cu adevărat? De ce trebuia să fie doar... „cealaltă”?
    Împărtăşită, iubirea devine sentimentul suprem. Atunci când unul oferă şi celălalt tot cere, ea aduce numai suferinţă. Mii de întrebări răsunau încă în mintea fetei. Cum putea un lucru atât de pur şi de frumos să îi umple sufletul cu amărăciune? De ce avusese încredere în el? De ce nu a putut Damian să o iubească? Dar, mai ales, de ce în ciuda celor întâmplate, continua să se gândească la el şi, mai mult, să îl iubească cu întreaga sa fiinţă?