Episodul 4

          
           
        Într-un noiembrie neobişnuit de cald, toamna târzie se strecura printre clădirile gri, îmbrăcând curtea campusului universitar în straie ruginii. Împingându-şi ochelarii cu arătătorul spre baza nasului, Aura ocoli cu privirea un grup de studenţi gălăgioşi ce străbăteau grăbiţi aleea şi îşi reorientă atenţia spre impunătorul stejar din faţa ei. Probabil la fel de bătrân ca însăşi universitatea, acesta îşi înălţa semeţ ramurile golaşe spre înaltul senin al cerului. Mutându-şi regulat privirea de la copac la mapa ei, Aura schiţa absorbită impunătorul peisaj.

- „Toamnei mele fără tine nu-i voi spune despre noi,
Nu-i voi spune despre ceartă, despre ură, despre ploi...”
       Recită aproape şoptit o voce, atât de aproape de urechea tinerei, încât aceasta îi putea simţi respiraţia. Acoperi timid versurile din colţul paginii cu palma. Ştia acea voce, o cunoştea prea bine, doar se rugase luni la rând să o mai audă măcar odată rostindu-i numele.
- Ani?
       Nu, nu putea fi adevărat. Cu siguranţă era încă o farsă pe care imaginaţia ei mult prea bogată i-o juca. Şi totuşi, în faţa ei, silueta înaltă a tânărului era ceva mai mult decât un simplu contur de fum.
Aura îşi ridică treptat privirea.
- Bu – bună! Se bâlbâi ea.
Damian afişa un zâmbet larg. Îmbrăcat într-un trening negru şi cu constituţia lui ca de felină, degaja încredere şi dedaşare. Aura se mustră pentru că şi-a trădat emoţia. Cu siguranţă acest lucru îl amuza.
- ... Şi? Cum e viaţa de student? Cum ţi se par colegii, te-ai acomodat?
       Aurei nu îi venea să creadă. Atâtea nopţi plânse în tăcere, atâtea lacrimi fierbinţi vărsate în van, atâtea gânduri neşoptite şi visuri timide, atâtea suspine înăbuşite în pernă şi tot atâtea promisiuni că va fi puternică, toate acestea se năruiau acum, în prezenţa lui. Cum putea fi atât de calm? Cum putea sta în faţa ei zâmbitor şi senin, când sufletul ei încă plângea la amintirea clipelor trăite împreună?
- Totul este bine, mulţumesc. Tu... ce cauţi aici? Întrebă ea aparent cordial, făcându-şi curaj să îi privească ochii. Acei ochi căprui cu irizaţii aurii, cu gene lungi şi dese, acei ochi în care nu demult îşi regăsea, privindu-i numai, fericirea, dar care acum erau sursa tulburării ei.
- Aici învăţ, păpuşico! Răspunse el surâzând şi o ciupi uşor de obraz. Aura îşi întoarse brusc privirea, în timp ce cu gesturi grăbite îşi aseză foile în geantă. Se ridică încercând să îl ocolească:
- Eu trebuie să plec. Am... un curs... şi indică cu arătătorul o direcţie vagă, undeva în dreapta sa.
- Bine, dar... încercă Damian să intervină, a cărui grimasă se schimbă imediat din surâzătoare în întrebătoare.
        Aura se îndepărta deja. Pe chipul ei, lacrimi se rostogoleau nestăvilite. Îşi atinse obrazul, voind parcă să ştie dacă căldura atingerii lui nu dispăruse încă. De ce trebuise să îl reintâlnească? De ce, dacă şi-a imaginat acest moment de mii de ori în ultimele luni, s-a simţit nepregătită? Inima ei bătea încă cu putere. De ce trebuise Damian să îi vorbească? De ce nu a ocolit-o pur şi simplu? De ce i s-a adresat pe vechiul lor alint? De ce, de ce, de ce? Ajunsă după un colţ al clădirii de unde era sigură ca Damian nu o mai putea vedea, Aura se rezemă de peretele rece, privindu-şi intrigată pantofii. Apoi îşi ridică privirea spre cer. Dezgolit de nori, părea şi mai înalt. Suspină resemnată, ştergându-şi obrajii. Apoi zâmbi. Trebuia să recunoască totuşi că îi lipsise emoţia care a încercat-o când l-a privit. Iubire, ranchiură, euforie şi teamă. O învălmăşeală de senzaţii contradictorii care îi făceau inima să bată din nou cu putere. Îi fusese dor de Damian.