Tocmai am terminat de citit "Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumeş. Am mainile reci, dar faţa îmi arde. Cum să fie altfel, la cât m-a răscolit o aşa lectură. Pfff, şi începuse aşa frumos romanul, mă recunoşteam oarecum în personajul Andei şi îl recunoşteam şi pe el ... Dar apoi totul s-a mânjit. Probabil nici nu putea să aibă esenţă romanul dacă rămânea la nivelul idilei inocente şi puerile. Oricum, am avut ce învăţa. Morala e îndestulată. Din nou, însă, am fost dezamăgită de final, aşa cum mi s-a întâmplat şi la Lorelei (Ionel Teodoreanu). Atunci s-a sinucis Catul, practic autorul moral al morţii lui Luli, aici s-a sinucis Dinu, la fel de vinovat de moartea iubirii lui şi a Andei. Chiar fiecare iubire neîmplinită sfârşeşte prin moarte? Îmi vin în minte câteva versuri proprii:
"Acea micuţă fată, tu vei afla într-o zi,
În suflet te păstrase, ascunsa ei comoară.
Dar asta până când, sub ochii tăi acizi,
Cu un fals regret o vei lăsa să moară.
Te vei scuza apoi şi-ţi vei combate vina,
Spunând c-ai vrut să-i moară, nu trupul, ci inima!"
La final, rescriu replicile magistrale ale celor doi, dintre care amintesc doar câteva: “O fericire care te satisface pe deplin nici nu e fericire, trebuie să-i dai alt nume.”ori “Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.” ori “Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs.” reprezintă adevărate axiome ale acestei taine a vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu